Covrigi opariti si-un codex de educatie motivational-comportamentala

*

Amintire rasarita instant din preaplinul borcanului cu „d-ale vietii”, cica o facatura evreiasca ca un pretios bagel ce te trimite  cu gindul la Polonia secolului al XVI-lea si la nemtii cu al lor pretzel! Oricare dintre ei ar fi, un lucru e sigur, de gustul lui nu te poti indoi si nu cred sa fie suflet care sa nu fi incercat macar o data covrigul proaspat scos din cuptor si insotit de-un borcan de iaurt de la care abia te abtii sa nu-i rupi, in vazul lumii, tipla de celofan argintiu !

Azi si acum, la patru decenii distanta, inca simt mirosul matinal al unui Lipscani colorat de neamuri si vremi si gust cosmopolit de cocatura! Cit despre covrigii pe care vara-mea Marta inca ii face, of Doamne, nu pot decit sa inchid ochii la amintirea lor asociata unui „nebun” de codex comportamental, scris cu markerul pe un cearsaf prins pe peretele unei camere de adolescent rebel! Dar, mna, ce sa fac? Nimic nu e tipic cind vine vorba de Pandele si familia mea.

Cert este ca, daca Eva Angelina, renumita actrita din filmele pt adulti a reusit sa stirneasca si sa adune familionul la o discutie despre principii morale(si nu numai), atunci covrigii cu care Marta ne-a omenit au fost si sunt vesnic pomeniti.

Si, printre zimbetele si chicotelile ce rasar la amintirea acelei zile de pomina in care Grenpa’ sorbea din ochi formele Evei de pe cearsaf, Marta ne ospata cu covrigii ei renumiti iar Big Brother corecta greselile de gramatica dintre cracii susnumitei Eve, mi-am amintit de regula nr. 10, perfect aplicabila azi, aci :

“ Daca vrei sa refuzi o MINCARE, gindeste-te de doua ori inainte de-a o face… avantaje: daca e indreptatit refuzul, atunci ai dreptul sa alegi altceva. Dezavantaje: pe baza unui argument pueril se suspenda dreptul de-a alege”  .

Astea fiind zise, scrisa e aici povestea decalogului de pe cearsaf iar retipisa covrigilor … mai jos. Alegerea va apartine. Sau nu.

*

Aluatul:

• 210 ml apa calduta (sau lapte caldut)
• 60 g unt lichefiat (sau ulei de masline)
• 1-2 lingurite sare
• 1 lingura zahar
• 450 gr faina alba
• 1 plic drojdie uscata (sau drojdie proaspata, de 25 de bani :D)

Glazura:

• 1 lingura bicarbonat de sodiu
• 1 galbenus
• 1 lingura ulei
• susan sau mac sau sare mare 

Pt aluat: Ingredientele uscate se amesteca, la fel cele umede.  Peste ingredientele umede se adauga cele uscate. Se omogenizeaza si se framinta. Rezulta un aluat perfect elastic, usor de manevrat. Se lasa la dospit pina isi dubleaza volumul. Apoi, se rastoarna pe masa de lucru, se formeaza un rulou care se imparte in 12-14 bucati, depinde cit de mare veti vrea sa fie covrigul. Din fiecare bucata se formeaza cite un covrig. Se lasa 10 minute sa stea.

Glazura: Cam 2-3 l de apa se pun la fiert, cind clocotesc se adauga bicarbonatul apoi, pe rind, covrigii care se lasa cel mult 30 de secunde la fiert, se scot cu spumiera, se pun pe tava tapetata cu hirtie de copt, se ung cu galbenusul batut cu ulei, se presara cu sare(sau ce vrem) si se dau la copt pina se rumenesc.

 

O salata ca un Babilon al gusturilor: Méchouia / A salad as a Babilon of tastes: Méchouia

(scroll down the page for English translation)

Ca au fost fenicienii sau romanii, ca au fost francezii sau berberii, ca au fost arabii sau turcii, in urma lor a ramas o bucatarie tipic mediteraneana cu citeva particularitati insa.

Mincare nu foarte iute, citeva ingrediente de baza (ulei de masline, rosii, fructele de mare si carnea, in principal de miel), ustensile de bucatarie putine (tocmai datorita stilului de viata nomad), arome si culoare ce inunda farfuria si privirea, fara carne de porc care e complet interzisa de legile Shariei (legile islamice), o patiserie care te lasa cu privirea agatata de minunile ce le produce…cam asta este bucataria tunisiana. Poate prea putin dar atit de complexa in acelasi timp, cu un produs final a carui simplitate si rafinament frapeaza.

Spre deosebire de alte preparate din Africa de Nord, mincarea tunisiana nu este prea picanta. Si salata Méchouia  nu e in afara acestui aspect.

Un hors d’ouevre* de rosii, ardei dulci (acestia pot fi si usor iuti), ceapa, usturoi, uneori si vinete, toate coapte la gratar, decojite si tocate dupa aceea, amestecate si drese cu sare, piper, un praf ceva mai bunicel de tabil tunisian (seminte de coriandru zdrobit amestecat cu seminte zdrobite de caraway** ) si totul stropit cu ulei de masline.

Unii(si eu ma numar printre ei) adauga la aceasta salata suc de lamaie sau otet. Salata este adesea insotita de masline, ton si oua fierte tari. Poate fi, de asemenea, servita drept baza pentru realizarea unei caserole***. Cei care iubesc mincarea foarte usor picanta, va asigur ca vor adauga mechouia la obiceiul lor culinar, mai ales daca ardeii folositi, nu sunt foarte picanti.

Am facut salata asta ca pe un fel de mincare strict vegetarian, fara nici un adaus de carne, oua sau brinza si-am lasat-o in compania unei garnituri simple de orez fiert in apa usor sarata. Am folosit de asemenea, usturoiul verde si ceapa rosie, aducind un excelent gust dulce acestei retete, totul fiind facut dupa gustul si dorinta mea, fara nici o masura anume.

Nu pot sa va descriu senzatiile pe care, gustul usor afumat combinat cu cel dat cu darnicie de legumele moi alaturat celui de caraway l-a produs papilelor mele gustative! Un singur lucru, insa, va pot spune: un razboi al simturilor s-a declansat instantaneu.

Un singur gind mai am a pune in spatiul asta virtual si alb:  حرية، نظام، عدالة   !
Hurriya, Nidham, ‘Adala  pentru bucataria tunisiana !

Enjoy!

The world of Mediterana is a complex and unforgiving world. You can only exist if you raise your standards to the same level as it was raised by so many civilizations before: the Phoenicians, the Greeks, the Romans, the Byzantines, the Berbers, the Arabs or more recently: the French and the Brits. Anything less would just simply vanish into obscurity, into nothingness, into a world of sub standards and mediocrity.

The food is obviously a great part of each civilization’s identity. And when we are talking about a melting pot of so many civilizations, we can only expect a great deal of dish variety and aromas which during the two and a half millenniums of existence, built what we now know as: “Mediterranean Cuisine”

Today, I am introducing to you a product that is representative of Tunisian Cuisine: Mechouia Salad.

This Cuisine is less spicy then its North African sisters, yet the ingredients and the spices are not much different. Everything comes down to the way you mix the ingredients so at the end you get the desired result.

….literally „roasted salad”, is a Tunisian dish. An hors d’oeuvre* of grilled: tomatoes, sweet peppers (they can be hot if you like a good kick into your food, or they can be moderately hot, as I recommend), onions (and sometimes grilled eggplant), garlic. Everything is peeled and chopped after grilling, seasoned with salt, pepper, a touch of Tunisian tabil (ground coriander seed mixed with ground caraway** seed) and drizzled with olive oil. Some people (I’m among them) add to this salad some lemon juice or vinegar. It is often accompanied by olives, tuna and hard-boiled eggs. It can also be served as the basis for the making of a casserole***.

I can assure you that, all those who love spicy food will add méchouia to their culinary habit, especially if those grilled peppers are not very spicy.

I made this salad as a strictly vegetarian dish, no meat, eggs or cheese and I left it in the company of a simple garniture of boiled rice in slightly salted water. I used fresh-green garlic and red onion.  I cannot describe the sensation the smoky taste gave it to those vegetables. My taste buds were enticed by some absolutely phenomenal sensations!

Hurriya, Nidham, ‘Adala for Tunisian cuisine !

Legend:

* hors d’oeuvre  – appetizer (which translates to “outside the work”)

** caraway – also known as meridian fennel or Persian cumin

***casserole – a). a dish, usually of earthenware, glass, or cast iron, in which food is both    baked and served; b). food prepared and served in such a dish.

Lapte de pasăre sau ‘Insule plutitoare’ ? / Floating islands

 

(for English version scroll down the page)

Care poate fi legătura dintre insulele naturale plutitoare, laptele de pasăre şi celebra sabie a regelui Arthur ? Poate doar cuvintele, fantezia şi legendele care învelesc într-o aura de mister Avalonul pot să răspundă. Poate doar fantezia carturarilor poate spune dacă Avalon a fost gradina Raiului unde Arthur şi-a alinat rănile bătăliei de la Camlann. 

Poate doar cofetarii francezi pot răspunde la întrebarea de ce numele unui desert poartă rădăcina mitică a unei legende iar gustul, fineţea şi rafinamentul dat de simplitate  te trimite direct în paradis…pentru că ăsta e laptele de pasăre. Cine i-a dat numele ăsta nu se ştie, cum nu se ştie de ce, în terminologia internaţională a deserturilor, poartă un alt nume straniu : insulele plutitoare .

Pentru „gogoaşe”:
2 albuşe bine bătute cu 1/2 l-ră zahăr şi 1/2 l-ţă extract de vanilie. 

Se iau, cu o lingură de metal, ‘gogoşele’ de albuş care se pun să fiarbă cam 1 minut în 400-500 ml lapte. Se întorc pe ambele părţi apoi se scot pe un platou.

Pentru cremă:
Acelaşi lapte, fierbinte, se toarnă cîte puţin peste un amestec făcut din 2 gălbenuşe omogenizate cu 4-5 l-ri de zahăr, 1/2 l-ţă extract de vanilie şi un praf de sare. Se ţine amestecul lichid pe bain-marie pînă capătă o oarecare consistenţă. Se toarnă într-un bol, apoi, la suprafaţa lui se pun ‘gogoaşele’ de albuş.
Se serveşte rece sau la temperatura camerei. Cine doreşte, poate ‘stropi’ totul cu un sirop de trandafiri sau de mure sau de fructe de padure sau….

Natural floating islands may have been the source of many „disappearing island” legends, such as those surrounding Avalon. According to Geoffrey in the Historia and much subsequent literature which he inspired, Avalon is the place where King Arthur is taken after fighting Mordred at the Battle of Camlann to recover from his wounds. The Historia also states that Avalon is where his sword Caliburn (Excalibur) was forged.

„The island of apples which men call “The Fortunate Isle” (Insula Pomorum quae Fortunata uocatur) gets its name from the fact that it produces all things by itself; the fields there have no need of the farmers’ plough. There is no agriculture, except what nature provides. Of its own accord it produces grain and grapes, and apple trees grow in its woods from the close-clipped grass. The ground of its own accord produces everything instead of merely grass, and people live there a hundred years or more. There, nine sisters ruled by a pleasing set of laws, laws brought to them from our country”

By comparison, Isidore’s description of the Fortunate Isles reads:
„The name of the Isles of the Fortunate signifies that they bear all good things, as if they were blessed in the abundance with their fruits. Serviceable by nature (Sua enim aptae natura pretiosarum poma silvarum parturiunt) their hilltops are clothed with vines growing by chance; in place of grasses, there is commonly vegetable and grain. Pagan error and the songs of the secular poets have held that these islands to be Paradise because of the fecundity of the soil. Situated in the Ocean to the West of Mauretania, they are separated by the sea waves. In medieval geographies, Isidore’s Fortunate Islands were identified with the Canaries”

It can be a lost island or can be a sweet stuff, the mystery remains because……
A floating island is a French dessert consisting of meringue floating on crème anglaise (a vanilla custard). The meringues are prepared from whipped egg whites, sugar and vanilla extract then quickly poached. The crème anglaise is prepared with the egg yolks, vanilla and hot milk, briefly cooked.
The whites can be shaped with spoons and allowed to cook gently in boiling sweetened milk with vanilla flavoring. A custard is made using milk, sugar, vanilla and egg yolks; the mix is cooked in a bain-marie for a few minutes, but must remain thin enough to pour. The custard is topped with the egg whites dumplings. The dish is served at room temperature or cold.
Usually the milk mix is thin, almost liquid and the dumplings „float” on top.

For  ‘dumplings ‘:
–2 white eggs, well beaten with 1/2 tbs sugar and 1/2 tsp of vanilla extract
-some about 400-500 ml of boiling milk ( it’s used for custard also)

Custard:
2 egg yolks
4-5 tbs of sugar
a pinch of salt
1/2 tsp of vanilla extract

When milk starts to boil add ‘dumplings’ of whites, taken with a metal spoon. Let’em there for 1 minute. Turn them on both sides and then, remove all of them on a plate.
The same hot milk is poured in small quantities over the mix made from de rest of the ingredients for custard. Boil all in bain-marie for few minutes till the creme gets a thin consistency.
If you like, you can sprinkle all over with a rose syrup or a blackberry syrup or a berries syrup or…whatever syrup you prefer.

 

Ghiveci de vinete / Eggplant saute

(for English version scroll down the page)

Nu mă pot sătura de vinete. Pur şi simplu. Şi, pentru că tot e sezonul lor, vreau să profit de perfecţiunea şi versatilitatea unei legume care nu mi-a trădat preferinţele.
Soteul sau ghiveciul de vinete, că nu ştiu sigur cum să-l numesc, are originile undeva în jurul Mării Egee. Dar, vin şi zic că nu doar acolo… E atît de balcanică reţeta asta şi atît de simplă în acelaşi timp încît cred că geneza ei nu poate fi pusă la îndoială. Cert este că, e o mîncare specifică zonelor calde. Iar gustul e pe măsura imaginaţiei.

Ingrediente:
3-4 vinete curăţate ‘zebră’, tăiate în felii groase şi fierte 10 minute în apă sărată
3-4 cepe medii, tocate
2-3 ardei capia, fîşii
1 linguriţă praf de chili
1 linguriţă boia de ardei
piper negru
1/2 cană de ceai de ulei de măsline
sare

Sotează ceapa în ulei. Adaugă ardeii, chilii şi boiaua şi perpeleşte-le pînă ardeii devin uşor moi. Adaugă vinetele scurse, sarea şi piperul şi amestecă de cîteva ori în ghiveci. Şi…e gata.
Eu doar am adăugat la reteta asta un extra plus de usturoi pisat şi o priză de ienibahar.
Nu vă pot descrie gustul pentru că … e unic.

I cannot get enough of eggplant. Simply because it is still in their season.  The perfection and versatility of these vegetables that did not betray my preferences.
The eggplant saute or eggplant stew, I’m not sure how to call it, is originated somewhere in the Aegean area. But, I come and say that not only there.
This recipe is so Balkanic and so simple at the same time that I truly believe its genesis cannot be questioned.
The fact is that, this food is specific for hot areas and the taste is as good as your imagination allows you to be.
Ingredients:
3-4 eggplants, in zebras shape peeled, divided in 4 or 6 slices and boiled for 10 minutes in salty water
3-4 chopped medium onions
2-3 long red pepper cut in strips
1 tsp chili
1 tsp paprika
a pinch of black pepper
salt
1/2 cup of olive oil

Saute onion in olive oil. Add peppers, chili and paprika and also saute all of them until peppers become easy soften. Add drained eggplant, salt and black pepper. Stir in few times and…it’s done.
I just added to this recipe an extra plus of garlic and a pinch of Jamaica’s pepper (Allspice or Myrthus Pimenta).
Can’t describe the taste because is … unique.

Tăvălita românească sau Lamington Cake

(for English version scroll down the page)

A fost ceas de sărbătoare la Oala lumii şi asta doar datorită împlinirii a 100 şi ceva de anişori a unei fabuloase dulcegăreli, fabuloasă prin povestea simplă pe care-o poartă în spate dar şi prin gustul care întrece multe alte necesităţi la capitolul ăsta.

Că e mîndrie naţională australiană, că pe continent are şi o zi internaţională care s-a întîmplat să fie în 26 iulie 2006, că este icon-ul Queensland-ului, că cică ar fi purtătoarea numelui scoţian al unui sat din South Lanarkshire, că a fost făcută pentru prima dată absolut din întîmplare fiind rodul unei coincidenţe şi a unei nefericite întîmplări, că prima reţetă a fost publicată în 1902 (tinerică de altfel, nu ?) autorul ramînînd un anonim care merită toate pomenirile noastre de hodină veşnică, că americanii i-au preaslăvit numele timp de decenii, că pe mesele romanilor a căpătat statut de vedetă între dulcegărelile cu care se încînta şi incită oaspeţii (şi nu numai), însă…cel care i-a fost naş a fost chiar cel al cărui nume îl poartă : Lord Lamington, reprezentantul Reginei Marii Britanii în Queensland, guvernatorul regiunii respective în anii sfîrşitului de secol 19 şi început de secol 20.

Şi cum mama sărăciei să nu-l crezi atunci cînd, ofuscat de înnobilarea unui chec spongios(scăpat din întîmplare într-o glazură de ciocolată) cu nume de blazon, a zis, mai mult sau mai puţin în serios(poate retoric) :„those bloody poofy woolly biscuits” ? Cum să nu crezi că, ceva mai tîrziu în vreme, chiar el a fost cel care a tăiat buricul unui prunc născut dintr-o eroare bucătărească învelindu-l în praful de nucă de cocos pentru protecţia degetelor dar şi dăruindu-i propriul nume celei care va intra măreţ în istoria patiseriilor şi-a cofetăriilor lumii cu preacunoscuta titulatură de Lamington Cake ? Şi-acolo va rămîne.

Acum,că şi neo-zeelandezii revendică paternitatea atît de evidentă a ciocolătosului desert, asta e o cu totul şi cu totul altă poveste !

Ingrediente:
2 căni făină
2 l-ţe praf de copt
sare
1/2 cană de unt la temp. camerei
3/4 cană zahăr
2 ouă mari
1 l-ţă extract de vanilie
1/2 cană lapte

Glazura de ciocolată:
4 căni zahăr pudră
1/3 cană cacao amară
3 l-ri unt
1/2 cană lapte
optional, 1-2 l-ri rom jamaican sau rom alb

Decor:
2 căni nucă de cocos deshidratată

Faina, sarea şi praful de copt se amestecă.
Untul se freacă uşor apoi se adaugă pe rînd zahărul, ouăle, laptele şi extractul de vanilie. Se adaugă în 3 tranşe amestecul de făină(eu am adăugat şi toată făina într-o tranşă). Se omogenizează totul. Se toarnă în tava unsă şi înfăinată apoi se coace pînă devine uşor auriu(aprox. 25-30 minute). Se scoate din cuptor, se lasă cam 7 minute în tava în care a fost copt apoi se rastoarnă pe un gratar. Cînd e rece se taie in 16 bucăţi sau în cuburi de dimensiunea dorită apoi, fiecare cub se înfăşoară în folie şi se dă la frigider pt. cel puţin 2 ore. Se pot şi congela astfel că, dupa decongelare sa fie mai putin sfărîmoase faţă de cele proaspăt făcute.
Ingredientele pt. glazură se pun pe bain-marie şi se omogenizează, amestecînd constant pînă compoziţia capătă consistenţă de curgere şi e fină la atingere.

Taină: …nu lăsaţi glazura prea moale deoarece  va fi absorbită rapid de checul spongios.

It was celebration time at Oala Lumii and this is due to the 100 year anniversary of a fabulous desert – fabulous not only through the story that backs it up but through the taste of this sweetness which passes lots of other bare necessities at this chapter.

As the Australians are proudly calling it “theirs”, as the Continent even “awarded” this sweetness an International Day on 26th of July ’06 and it became an icon of the Queensland, as it bares the name of a Scottish town from Southern Lanarkshire, as it was firstly made by chance – being the result of a coincidence and an unfortunate event, as it is still young – first recipe was publicized in 1902 by an author who remained anonymous (God rest him in peace), as the Americans praised its name for decades, as on the Romanians’ dinner table it grabbed the status of a star among the other delightful deserts served to entice the guests, I have to mention that its Godfather was Lord Lamington, Her Majesty’s Representative in the Queensland and the Governor of the Province at the end of XIXth century and beginning of the XXst  century – whose name it actually bares.
And how the heck wouldn’t you understand Lord Lamington (when by mistake he dropped a spongy cake into a chocolate crème) angrily shouting: “those bloody puffy woolly biscuits!”
Well, a little later he baptized this kid (born from a baking error) by pampering him in cocoa powder giving him his name, which will make him one of the most cherished and known among the world’s top bakers: Lamington Cake. And it will stay there for good.

In the meantime, the Zealanders are claiming the paternity of this chocolaty dessert, but this is another story altogether.

Ingredients:
2 cups of flour
2 tsp baking powder
salt
1/2 cup of butter at room temp.
3/4 cup of sugar
2 large eggs
1 tsp vanilla extract
1/2 cup of milk

Chocolate Glaze:
4 cups of powdered sugar
1/3 cup of bitter cocoa
3 l-ri butter
1/2 cup of milk
1-2 tbs Jamaican rum or white rum (optional but necessary!)

Decor:
2 cups of desiccated coconut

Mix the flour with salt and baking powder.
Slightly stir the butter and then add in the following order: the sugar, the eggs, the milk and the vanilla extract. Add in three steps the flour while mixing the composition until homogenizes. Pour into the baking tray (which was previously buttered and sprinkled with flour), then bake for 25-30 minutes until becomes slightly brownish. Take out of the oven and let it sit for 7 minutes, then flip it and set it up on a rack/grill. When it cooled down, cut it in 16 rectangular pieces – or into the size you would like – wrap each rectangular piece and put into the fridge for 2 hrs. You can even freeze them.
Ingredients for the chocolate icing are set on the “bain-marie”. Stir until the icing homogenizes, gets a paste like feel and is feels fine and smooth when touching it.
Each piece of cake is then dipped in chocolate icing(glaze) and rolled in coconut.

Tip: do not make the icing (glaze) too soft, as it will be rapidly absorbed by the spongy pastry.

Salată de hering cu smîntînă / Herring salad with sour cream

 

(for English version scroll down the page)

Marea pare un munte,                                  şi  îmi cere cu stăruinţă din nou.
Impulsul din inima mea                               de a vizita ţinuturi îndepărtate.
De a porni o nouă călătorie,                       pe mări îndepărtate…
De a cunoaşte altă lume  …
(Marinarul – Cartea Exeter)

Cam aşa glăsuia un poem viking acum o mie de ani.  Şi se citeşte aşa cum e scris… versul din stînga continuînd cu cel din dreapta, căci aşa a fost el să fie încă din origini.
Un neam barbar? Poate. Însă, cu siguranţă un neam de uriaşi blonzi care au făcut să tremure întreaga Europă. Un popor care credea în Odin, zeul lor suprem şi-n viaţa de apoi din Valhalla. Un popor care dispreţuia celelalte religii, un popor care în luptă era neînfricat şi ai cărui zei numai îngeri nu erau. Războiul era arta supremă a vikingilor şi, oricum ai da-o, zeii le erau alături! O fascinantă saga e povestea lor…  O întreagă Eddă e istoria şi mitologia lor, atît de puţin cunoscută din pacate!

De cîţiva ani, în ţările nordice există un trend culinar prin care se încearcă reîntoarcerea la stilul de viaţă al vikingilor sau, cel puţin, la renunţarea la ceea ce modernismul a adus cu sine. Şi asta se întîmplă datorită unui maestru culinar, René Redzepi care practică un stil de a găti modern, dar în acelaşi timp vechi. Stil de-a găti simplu, dar în acelaşi timp complicat. Noua bucatarie nordică face lumină în ceea ce e trecut de mulţi ani la categoria „tehnică veche în bucătarie” – afumarea, uscarea, murarea şi conservarea. Simplitatea stă însă şi în alegerea ingredientelor, numai cele locale şi numai acelea pe care ţi le dă natura într-un anumit sezon. Îndelung criticat pentru alegerea sa, maestrul bucătar Redzepi nu s-a lăsat şi-a continuat practicîndu-şi meseria aşa cum ştia el mai bine, într-un mod atît de original, de simplu sau de nonconformist ai zice, încît parcă îţi vine să crezi că, morcovii pe care ţi-i serveşte în farfurie au fost decupaţi cu tot cu bucata de pămînt în care au crescut.
Astfel, în mai puţin de un deceniu, bucătăria nordică, din servitoarea bucătăriilor lumii s-a transformat într-o prinţesă îndelung curtată de multele oale bucătăreşti ale Europei. Şi nu numai.
Eu vin aici şi acum cu o reţetă pe cît de simplă pe atît de originală. Cît despre gust, vă las să vă imaginaţi cam ce-ar putea fi.

 

 

Bazată pe heringul oceanelor şi adăugînd mărul zeiţei Iduna, cea atît de binecuvîntată cu puteri care dădeau muritorilor de rînd sănătate, tinereţe veşnică şi tămăduire, salata de hering cu măr şi smîntînă este una dintre propunerile mele pentru o listă a favoritelor culinare.

Ingrediente:
1 conservă de hering murat (aprox. 300 gr); eu am folosit şi conserva de hering afumat si, cu sigurantă rămîn la opţiunea asta
1 ceapă verde sau 1 ceapă mica (fin tocată)
1 măr rosu (curăţat şi tăiat cuburi mici)
2  leg. de mărar murat (fin tocat; eu am folosit mărar proaspăt)
150-200 ml smîntînă acrişoară
1 l-ţa de zahăr, sau dupa gust (eu am pus miere, 1/2 l-ţă)
mărar şi pătrunjel proaspăt (tocate)

Scurge şi curăţă heringul de piele sau orice alte membrane şi toacă-l ceva mai mărunt. Pune-l într-un bol şi adaugă restul de ingrediente (fără verdeaţă proaspata). Amestecă bine apoi dă salata la rece  pt. 24 de ore.
Cînd se serveşte, se garniseste cu verdeaţă proaspată.
Pîinea de secară e o alegere excelentă pentru o salată atît de neobişnuită însă atît de echilibrată ca gust, arome şi fineţe.

„Aud şi văd oameni sacri
Mici şi mari, în regatul lui Heimdal
Îmi ceri Valford, ca eu să-ţi povestesc
vechile legende ale oamenilor
care sălăşluiesc în profunzimile memoriei mele….”
(Profetiile Sybilei-Mitul Creatiei in Völuspá )

 

 

Herring salad with sour cream

 

The Sea seems to be a mountain          and with perseverance asks me again.
The impulse from my heart                    to visit distant lands.
To start a new journey                             on distant seas …
Of knowing different world …
(Sailorman: Exeter Book)

 

This is an old Viking poem dated a thousand years ago. And read it off as it is written …starting from the left and continuing all the way to the to the right…this is its native form from the origins.
A barbaric nation? Maybe. But definitely a blond race of giants who made the whole Europe to tremble. A nation who believed in Odin, their supreme god, and in the afterlife-in Valhalla, a nation who despised other religions, people who were fearless in battle and whose gods weren’t just like angels. The war was the supreme art of the Vikings and whether you believe in Divinity or not, the gods were with them! Their story is a fascinating saga. A whole Edda is their history and mythology – so little known though!

For several years now in the Scandinavian countries, a culinary trend tries to get people go to the Viking lifestyle, or at least to the renunciation of what modernity has brought with it. And all of this because of a chef:  René Redzepi, who practices a style of modern cooking but with roots anchored into the old times of the Vikings. Apparently a simple cooking style, but complicated overall. Widely criticized for his choice, the chef continued practicing his profession the way he knew it: in a such original way, simple or nonconformist so you would think that the carrots from your plate were all cut out with the piece of land where they grew into.
The new Nordic cuisine is a light on what has been for many years an ancient technique in the kitchen – smoking, drying, pickling and preserving. Simplicity stands also in the choice of the ingredients, only local and only those that nature gives you in a certain season. Thus, in less than a decade, the Nordic cuisine, from a maidservant of the world cuisines became a princess extensively courted by many European pots. And not only.
I come here with a simple and original recipe. As for taste, I let you imagine what it could be. Based on oceans’ herring and the apple of the goddess Iduna(so blessed with powers that gave to the ordinary mortals health, healing and eternal youth), herring salad with apple and sour cream  is one of my proposals for a list of the culinary favorites.

Ingredients:
about 300g of pickled herrings( I used for this recipe canned smoked herrings and for sure I remain on this option)
1 shallot or small onion(finely chopped)
1 red apple(cored and coarsely chopped)
2 bunches of dill( pickles, rinsed and roughly chopped( I used fresh dill instead of pickles dill)
150-200 ml sour cream
1 tsp sugar or to taste( I used 1/2 tsp of honey)
sprigs of fresh dill or fresh parsley, to garnish

Drain and rinse the herrings, scrape off any skin or membrane, and cut into small pieces. In a bowl, combine the herrings with the rest of the ingredients(except the fresh greens). Cover and refrigerate for at least 24 hours.
Garnish with fresh greens.
Rye bread is an excellent choice for a salad so unusual but so balanced in taste, flavor and finesse.

***

„I hear and see sacred people
Small and large in the kingdom of Heimdal
Valford , you ask me, to tell you
ancient legends of humans
that dwell in the depths of my memory …. „
(Prophecies of Sybil, Creation Myth in Völuspá)

 

 

 

 

 

 

Shakshouka ( a simple but amazing dish )

(for English version scroll down the page)

Shakshouka este un fel de mâncare din Maghreb având origine tunisiană  şi constând în ouă fierte într-un sos de roşii, ardei, usturoi  şi condimente ( incluzând de cele mai multe ori chimen, turmeric şi ardei iute) fiind servit cu pâine albă. Shakshouka în Tamazight înseamnă „un amestec”.
Este un fel de mâncare ţărănească, fără pretenţii, deci lasati-l să fie aşa cum este, nu-l complicaţi. Dacă doriţi sa aveti gustul real al shakshoukăi atunci faceţi-l asa cum e făcut la bunica lui acasă. La final nu veţi fi dezamăgiţi, veţi vedea.
Fiind o masă simplă, ingredientele sunt la fel de simple.

Ingrediente:
3-4 linguri de ulei de măsline pt. prăjit
1 ardei iute copt (verde), decojit, fără seminţe şi tăiat cubuleţe
2 ardei lungi, copţi (am folosit un tip verde / galben), decojiţi, fără seminţe
6-10 căţei de usturoi proaspeţi
6-8 roşii coapte, curăţate (sau roşii întregi numai din conservă), stoarse şi scurse de lichid
1 linguriţă de chimen (opţional, dar necesar, după gustul meu)
1 lingură de boia de ardei dulce
sare, după gust
piper negru, proaspăt măcinat, după gust
4 ouă
pătrunjel şi/sau brînză pentru decor

Tomatele întregi, ardeii, usturoiul şi uleiul de măsline sunt sotate pe foc mediu pentru câteva ore sau până aproape tot lichidul este evaporat. Se aduce apoi la punctul de fierbere şi se adaugă condimentele. Gătiti la foc mic. Faceti patru adîncituri în amestec. În fiecare puneti un ou şi împrăştiati albuşurile de ou in mixtură, fără a deranja gălbenuşul. Continuaţi să gatiti la foc mic până când s-au coagulat albuşurile de ou.
Serviţi Shakshouka cu pâine proaspătă care e înmuiata în sos şi cu pătrunjel proaspăt sau .. aşa cum este.
Puteţi adăuga, de asemenea, cârnaţi sau brânză.
Shakshouka este în mod tradiţional servită într-o tigaie de fier.

Shakshouka (Arabic: شكشوكة‎; Hebrew: שקשוקה‎) (also shakshuka, shaqshuqa) is a dish from the Maghreb of Tunisian origins, consisting of eggs cooked in a sauce of tomatoes, peppers, garlic and spices (often including cumin, turmeric, and chillies), and usually served with white bread. The name shakshouka in Tamazight means “a mixture”.
That’s a peasant food, without any pretentions so, let this dish being as it is. If you want the real taste of shakshouka then make it as it’s done at its grandmother’s home. You won’t be disapointed, you’ll see.
Being a simple meal, the ingredients are simple too.

Ingredients:
3-4 tbs of frying olive oil
1 roasted chili pepper (green) , peeled, seeded and diced
2 roasted large and long sweet green pepper ( I used a roasted green/yellow type), peeled, seeded and diced
6-10 finely chopped cloves of fresh garlic
6-8 peeled ripe tomatoes (or canned tomatoes), squeezed by their liquid
1 tsp of ground cumin(optional but necessary on my own taste)
1 tablespoon of sweet paprika
ground fresh black pepper
salt to taste
4 eggs
parsley and/or cheese for design

Procedure:
Whole tomatoes, peppers , garlic and olive oil are sauted on medium heat for few hours or till almost all the liquid is gone.
Bring it then to boil, taste it and if necessary – add spices you want to get the taste refined.Let mixture to cook on low heat (this time) .
Make six dents in the mixture. Into each dent put an egg  and spread the egg whites around.
Continue to cook on low heat until the egg whites have coagulated.
Serve the Shakshouka with white or black bread and fresh parsley or ..as it is.
You may also add to the mixture pieces of sausage or cheese.
Shakshouka is traditionally served up in a cast iron pan with bread to mop up the sauce.

Pâté de gîscă (cu Asimov in bucătărie) / Pâté de Foie Gras (with Asimov in my kitchen)

(for English version scroll down the page)

*

 

Citeam zilele trecute Pâté de Foie Gras, o scurtă povestire SF de-a lui Isaac Asimov.

In povestea asta, un angajat al Departamentului Agriculturii povesteşte despre descoperirea(la o fermă din Texas) a unei gîşte care făcea ouă de aur. Gîsca transforma izotopi ai oxigeului în aur. Ficatul ei era de asemenea capabil să catalizeze reacţii nucleare.

Huh…. Povestirea este mai mult decît un SF deoarece cere  o minte luminată cititorului. Finalul este neaşteptat prin el însuşi pentru că povestea are doar o singură posibilă soluţie. Dar, în vreme ce povestirea era deja scrisă, teoria clonării crease o a doua (posibilă) soluţie.

Dar, mai bine citiţi povestirea şi vedeţi ce zice Asimov.

Pînă una alta mi s-a făcut poftă de-un pate aşa că, hai să trecem la reţipisă şi să ne delectăm cu acel excepţional pâté de foie gras.

 

*

​INGREDIENTE:​

• 500 gr ficat de gîscă
• 100 gr unt (preferabil topit)
• 50 ml coniac sau wiskey
• 2 cepe sau cepe verzi
• 1 l-ţă salvie proaspătă sau cimbru (eu am folosit salvie uscată)
• 1/2-2/3 cană de smîntînă
• un vf de cuţit de nucşoară măcinată
• un vf de cuţit de boabe de ienupăr zdrobite
• un vf de cuţit de boabe de piper zdrobite
• sare după gust.

Curăţă ficatul de tot ceea ce este „tendon” şi fiere apoi trage-l în unt sau grasime de gîscă sau bacon prăjit împreună cu ceapa. Fă-l piure amestecîndu-l cu untul topit, smîntîna şi celelate ingrediente. Lasă-l să stea peste noapte apoi îl poţi servi sub forma unor sandwichuri, cu biscuiţi sau cu crostini.
Eu l-am servit pur si simplu cu pepene galben din compot, salată verde şi totul stropit cu ulei de masline si presarat cu chili zdrobit.

*

*

Pâté de Foie Gras (with Asimov in my kitchen)

I was reading(last days) , a science fiction short story by Isaac Asimov .  In this story,  an anonymous employee of the Department of Agriculture speaks about the discovery on a farm in Texas of a goose that lays golden eggs. That goose is transforming an isotope of oxygen into gold. The goose’s liver is also able to catalyze nuclear reactions. Huh, yea ? The story is more than a SF because it’s asking an open mind from the reader. The end is unexpected by itself. The story has just a possible solution. But, since the story is written, the theory of cloning has created a second (possible)solution.

Now, I really want to eat a pate so…let’s go to the recipe for having that gorgeous pâté de foie gras.

Ingredients:

• 500 gr goose liver
• 100 gr butter
• some about 50 ml cognac or whiskey
• 2 shallots or onions (I used the red one)
• 1 tbs fresh sage or thyme( I used dry sage)
• 1/2-2/3 cup of cream (it depends on the texture of the pate)
• a pinch of nutmeg
• a pinch of ground juniper berries
• a pinch of ground peppercorns
• salt to taste

Clean the liver by removing everything that is attached to the liver. Then, saute the liver with butter or goose fat or some bacon and the onion or shallot. Then pureeing the livers with cream and melted butter. Allow it to stand overnight  in the refrigerator. Serve this goose liver pate as a sandwich or spreaded on crackers or crostini.

What’s this  Pâté de Foie Gras ? Nothing more than a „SF”-tangible story said it into my kitchen. I simply serve it with melon and salad, all sprinkled with olive oil and ground dried chili.

 

 

 

De la Petru Lupulov cetire : ”Oaoe închiegate” !

Cînd ceva trebuie să se întîmple, pur şi simplu se întîmplă, nu mai contează că toate vin parcă de undeva din adînc şi de departe, astfel încît totul e decis şi nesupunerea nu e o alternativă.
Aşa a fost şi cu mîncărurile pe care le-am degustat de-a lungul timpului. Fără ‘cunoştinţă’ la început, cu o mare curiozitate mai apoi. Pentru că ştiam de ce o fac. Şi-atunci totul a căpătat o altă dimensiune. Şi-am fost şi încă sunt printre cei care au credinţa copiilor, neexistînd în mine nicio problemă în acceptarea de nou şi neobijnuit.

Poate de aceea, toţi oamenii pe care i-am întîlnit pînă acum şi care m-au învăţat cîte ceva într-ale bucătărelilor au devenit tipologii umane care şi-au cîştigat locul lor aci, în Oală.

Pe Rado îl ştiţi. Despre hilarele lui puţe cu mac nu mai are rost să vorbesc. Le-aţi văzut, poate făcut. Acum însă, o altă experienţă vine din adîncuri. De astă dată, aşezată, tăifăsuită şi bine trasă din condeiul amintirilor bătrînului. Şi aşa am aflat de banaturile de demult, de Banatul de Severin organizat de Regele Andrei al II-lea  incă din secolul 13, ca o regiune nou înfiinţată pentru paza graniţei Regatului maghiar şi restabilirea influenţei Bisericii latine în regiune. Nu ştiu  în ce fel Rado fusese implicat în toată istoria locurilor acelea însă am aflat că străbunii lui făcuseră parte din corul paorilor bănăţeni, comunitate de ţărani pe cale de dispariţie un secol mai tîrziu.

” Corurile premiate sunt atât de minunate, încât societatea noastră de cântare din Brasov, îi, față de ele, nimica întreagă. Si astea îs societăți curat țărănesti, instruite si dirijate. Te uitai cu emoție la marțialele chipuri, care cu notele în mână urcau si se asezau în semicerc, pe când dirigentul ce sta în mijlocul lor dădea cu mâna măsura, cu acea mână pe care noi o știm că poate să poarte doar plugul și toporul.”
Asta a spus la fine de secol 19, Ciprian Porumbescu atunci cînd a participat la jubileul aniversar care s-a ţinut în zonă.Şi, instantaneu mi-am amintit de pălmaşii mei zărăndeni pe care i-am văzut doar în fotografii pline de colbul podurilor, pălmaşi care, la început de secol 20 îşi cîntau dorul şi iubirile şi temerile în corale cum azi nu mai există.

De unde mai scotea Rado poveştile, zău dacă ştiam. Poveşti despre originile lui de pe dunele de la Deliblato, despre marea şi singura lui iubire pentru o olteancă oacheşă care şi-a găsit alesul printre plugarii emigraţi in Chizătău, despre întîlnirile lui (nenumărate, zicea el )cu Petru Lupulov, despre două războaie care i-au trecut peste viaţă şi peste care a trecut cu sau fără urme şi toate astea zise parcă în mare taină. De ce? Habar n-aveam. Eram prea prinsă de tot ce aflasem pentru a cere lămuriri.

– Auzi fată, să pleci urechea la poveştile şi poveţele bătrînilor că ai ce învăţa. Nimeni nu v-a căcat învăţaţi, nimeni n-a venit pe lume gata şcolit. Numa’ Petru  săracu’ avea atîta ştiinţă în el cîtă să dea la tăt satu’! Ştii tu care era vorba lui? Agoniseşte, reţine şi converteşte….. Da’ ce folos?  Şi-a risipit bănişorii pe cărţile pe care le scria şi şi le tipărea singur şi-a murit sărac lipit pămîntului din care-a fost plămădit. De la el am învăţat multe, poveţe de luat aminte şi judecate mai apoi cu mintea….
Haida de mănîncă ouăle astea şi-mi spui dacă ţ-or plăcea ! Că vorba ceea, dacă nu ştii că iarba-i verde şi apa-ţi ţîne de sete, atunci faci umbră dejaba pămîntului.

(Recepte despre varie (deschilinite) bucate, cari ori şi cine le póte face. Traduse în limba română de Petru Lupulov şi dedicate sessului femeescu, Timişoara 1857)

Traducere ad-hoc:

Într-o tigaie pui ceva unt(nu mult), cît să ungă suprafaţa. Spargi înăuntru cîteva ouă(ca pentru ouă ochiuri), presari cu sare si piper şi adaugi 2-3 l-ri de lapte. N-am înţeles exact ce vroia bănăţanul Lupulov să zică în legătură cu lingura fierbinte dar, Rado lua laptele firbinte din tigaie si-l scurgea peste oua. Cînd laptele nu mai exista în tigaie decît ca un sosuleţ era gata mîncarea. Preţ de vreo 10 minute să fi durat totul. Pe farfurie a însoţit ouăle de nişte mămăliguţă şi-a fost perfect.

Eu am încercat să schimb oleacă reţeta şi-am înlocuit laptele cu smîntînă. Vreţi să ştiţi cum e ? Hmmmm …… chiar dacă aspectul e departe de termenul ‘spectaculos’ !

dunele de nisip de la Deliblato

Într-un cuvînt : îngheţată de brînză de capră (Goat cheese ice cream)

Parcă pentru a-mi răsplăti răbdarea căutării a ceva aparte în lumea asta atît de versatilă a îngheţatei, interesul şi entuziasmul mi-au fost satisfăcute de-o nebunie frumoasă şi absolut decadentă. Dar atît de simplă in esenţă !
Cu gîndul la lumea perşilor care au făcut primul pas şi-au turnat concentrat de suc de struguri peste zăpada dintr-un castron şi s-o mănînce mai apoi ca pe-un ‘rece’ cu nume regesc,„yakhchal”, şi care mai şi stîmpăra fierbinţeala verii din Hagmatana, luam cîte o gură din îngheţata care-şi scurgea apoi savoarea de-a lungul degetelor şi-a bărbiei.

Apoi, am plecat dintr-un an 400 i.H. pentru a presăra un gînd cu aromă de apă de trandafir peste fidea şi totul congelat dupa tehnici simple şi la îndemînă. Că aş mai adăuga şi şofran sau fructe deshidratate sau alte arome, ar mai avea vreo importanţă?
Nu m-aş hazarda în presupuneri de-ale gustului atîta timp cît chinezii au congelat laptele împreună cu orezul încă din anul 200 i.H. !
Yang Wanli, în a lui ‘Odă ingheţatei de brînză’(scrisă undeva prin secolul Xl şi-n timpul unei dinastii cu nume parcă cu sonorităţi aparte) zice atît de bine:

„It looks so smooth but still has a crisp texture,
It appears congealed and yet it seems to float.
Like jade, it breaks at the bottom of the dish;
As with snow, it melts in the light of the sun.”

Şi m-aş mai gîndi şi la Nero Împărat care, în toată nebunia lui, a adus gheaţa din munţi transformînd-o în sorbeturi de suc de fructe! Dar, nu pot decît să-mi plec genunchiul in faţa arabilor care au ridicat laptele la rangul de suveran-ingredient al îngheţatei. Că l-au îndulcit cu zahăr, că au făcut din fructe doar un adaus secundar, că au folosit şi iaurtul în locul laptelui, că au aromat produsul finit cu apa de trandafiri, că i-au adăugat fructe uscate şi nuci, ei au reuşit să perfecţioneze producţia celei care va deveni peste milenii, un aliment atît de gustat, dorit, visat şi vîndut în lume! Şi ingheţata vînduta pe străzile Damascului sau în pieţele Osakăi de catre vendorii indonezieni a fost doar urmaşa unei vechi retete arabe şi-atît de persanei faloodeh.
Se mai găsi şi Marco Polo, în scrierile lui, să amintească despre ceva măreţ ca idee dar simplu şi neaşteptat de surprinzător ca şi conţinut: brînza de capră. Astfel, Drumul mătăsii care traversa Deşertul mongol işi aduse contribuţia la fascinaţia unui gust care a subjugat întreg pămîntul.

Azi, Hong Kongul pune un punct pe ‘ i ‘ şi adaugă absolutului piperul de Sichuan şi cireşele Morello. Restul e deja istorie prin susanul negru, ceaiul de iasomie, perele, vinul de Porto şi celebra brînza Gorgonzola. Dar, nu pot sa fac prin Oala lumii decît un mic pas spre ceea ce se consideră a fi un vast teritoriu al imaginaţiei deoarece, la urma urmei, variaţiunile pe aceeaşi temă se scriu în bucătăria fiecăruia… după dorinţă, putinţă şi deschidere a papilelor gustative proprii.

 

Ingrediente(bază pentru 5-6 portii):
3 căni de lapte integral
1 1/2 ceaşcă de zahăr
250 gr brînză proaspătă de capră
10-12 galbenuşuri mari

Preparare:
1. Laptele şi zahărul se amestecă şi se încălzesc.  Între timp, sfărîmă brînza de capră într-un castron mai mare.
2. Într-un bol separat omogenizează galbenuşurile.Toarnă apoi încet, peste ele, laptele cald amestecînd constant, apoi transferă tot amestecul în cratiţa în care ai încălzit laptele cu zahărul.
3. Amestecă continuu pînă devine ceva mai tare apoi toarnă-l(printr-un filtru sită) în brînză; omogenizează şi răceşte totul în baie de gheaţă. Răceşte complet în frigider apoi congelează-l în vasele dorite. Împarte în boluri de servire.
Poţi s-o stropeşti cu miere şi să-i presari deasupra scorţişoară, poţi să-i adaugi fructe piure, poţi s-o amesteci cu nuci, alune sau seminţe, poţi adăuga orice aroma vrei …totul depinde de inspiraţia de moment(eu am stropit a mea îngheţată cu sirop de mentă).

Totul se transformă într-un drum al imaginaţiei şi-al dansului printre arome, gusturi sau mixturi. O alchimie a dorinţei combinată cu frumusetea creaţiei!
Fie ea oare, îngheţata, o artă a facerii şi refacerii unei lumi apuse dar încă atît de prezentă în noi ?