Cica si omul neolitic o minca iar in Roma antica, vindecatorii o numeau ‘Herba Salutaris’. Nu in zadar, in anii ’40, rusii si-au mutat bazele cercetarilor in Siberia pentru a descoperi alternative suplimentare la hrana unui popor saracit deja de razboi, infiintind astfel catedra de fiziologia si microbiologia plantelor. Ceva mai la rasarit, calugarii tibetani practicau si inca practica pe durata a 22 de zile o cura de dezintoxicare in care, hrana vegetala avea/are un adaos de pasta de usturoi sau leurda.
Nemtii si nordicii europeni au ridicat ‘buruiana’ la rang de regina a primaverii impartind titlurile nobiliare intre ea, urzici si lobode.
Romanii neaosi, marea majoritate, au auzit de ea insa n-o cunosc. Cei care o cunosc, fie n-au mincat-o in viata lor ramanind la stadiul de presupuneri in ale gustului, fie ii stiu foarte bine calitatile insa n-au acces la frunzele verzi si lucioase. Cei care au acces, fie strimba din nas pentru ca e prea mare deranjul unei deplasari la munte, fie o culeg si-si aprovizioneaza congelatorul cu o cantitate apreciabila(ca sa ajunga pentru tot anul bucataresc), fie o culeg si-o vind pentru 1 leu kilogramul aceluia care o va revinde neamtului sau occidentalului cu 5 euro per kg facind astfel o buna afacere, nu ?
Ei bine, m-am considerat o norocoasa atunci cind, o plasa indesata cu leurda a aterizat in bucataria mea. De la cine, nu mai are importanta acum. Important e faptul ca, ‘buruiana’ asta cu atit de multe nume, mai mult sau mai putin stiintifice si cu nebanuite calitati, mi-a stirnit amintiri in care, o bunica si-a ei copchila, intr-o zi de joi inaintea prinderii postului Invierii au facut o pita cu usturoiul ursului, pita pe care-au impartit-o furnicilor.
Si era o zi speciala dedicata tuturor jivinelor, zi in care, bunica a cintat un cintec vechi de cind lumea si pamintul si-a alungat nemernicele de insecte care au avut indrazneala sa ciupeasca de picioare o copchila nabadaioasa ce-si gasise loc de joaca taman pe-un falnic si mindru musuroi.
Si povestea continua, intr-o bucatarie de bloc postdecembrist, undeva la al doilea etaj si-n care, pita cu leurda a bunicii a capatat parca, alte valente si insemnuri ceremoniale. Si totul fara reteta si fara gramaje. Ochiul si amintirile au fost singurele masuratori admise.
Aluatul simplu de piine fu rupt in bulgari de dimensiunea unui pumn, aplatizat si pus la copt, la foc mic, fie pe tigaia grill, fie in tigaia minune cu fundul dublu si antiaderent, fara nici un adaus de grasime. Cind pita fu intoarsa pe partea cealalta, partea coapta de deasupra fu unsa cu o pasta facuta din frunzele tinere de leurda( spalate bine si scurse) la care s-a adaugat sare grunjoasa, citiva mieji de nuca, nitica brinza maturata(rasa fin), ulei de masline si citiva stropi de otet de mere (e bun si cel de vin alb). Masura gustului final a depins de dorinta de moment si de amintiri.
Cind baza aluatului fu si ea rumena, pita fu scoasa din tigaie si pusa pe-un blid vechi si el de cind lumea. Ce a urmat n-a fost decit o alta amintire a unor vremuri care mai exista doar in ancestrala memorie de lunga durata(si-ntr-o poveste pe care, daca aveti curiozitatea, o puteti citi doar aici si n-o sa va para rau).
Simplitatea unor timpuri si…gusturi(de ce nu?) face cit alte 1000 de moderniste si fitoase vremuri.
Sa comit oare o impietate echivalind timpurile?
U ! Furnici, furnici, furnici,
Rosi, negre, mari si mici,
Aripate, nearipate,
Fugiti incolo departe,
Cu aste faramituri mincate…
Luati, mincati si va umflati,
Prin casa si aratura mea,
Sa nu dati !
Si, pentru ca imaginatia si imaginarul sunt la ele acasa cind intru pe tarimul fascinant al bucatarelilor, nici de asta data nu mi-am dezmintit naravurile.
De la pita cu leurda a bunicii, am sarit pirleazul frontierelor si-am pus gindul, sanatos de altfel, in ciubota peninsulara, unind(in cuget si simtiri) clasicul neaos cu un alt clasic de-aceeasi ginta. Latina, cum altfel? Si, cum altfel putea sa fie pita mea cu usturoiul ursului daca nu o rotofeie pizza pe care sa se lafaie si citeva felii de rosii uscate, citiva bocconccini rupti maruntel si fireste, citeva verzi fire de leurda ? Si totul facut in aceeasi tigaie, insa, de asta data, sub capac.
Tehnica folosita a fost aceeasi ca la pita. Dupa ce-am intors aluatul pe partea cealalta, l-am uns cu pasta de leurda si-am presarat deasupra rosiile uscate, brinza si leurda. Capacit totul si lasat la foc mic pina s-a rumenit si baza. Ce a iesit? Se vede, nu ?
Asta pita cu leurda dar si pizza cu ‘usturoi salbatic’ pleaca frumos-frumusel catre Adina aka Cat’s kitchen pentru a fi virita (la modul cel mai cumsecade cu putinta!) in proiectul numit Dulcea Romanie si initiat (spre mare lauda) de Mihaela.
******************
Un material cu ceva ani vechime, updat cu sufletul. Si cu mintea.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Oala lumii 