Para-kalo, jupin Anthi !

anthi14

Para-kalo, Anthi …cinta limba mea pe malul marii, in ritm de sirtaki. Si cum sa nu cinte printre valurile ce se incapatinau sa-si arate maretia peste pietrele Kefaloniei ?

Cu gindul la taverna unde lasasem amintiri de Zorba, m-am apucat sa adun din scoicile ce straluceau a sidef de Grecia.  Am pus una la ureche si susurul tainic al vinului rosu ce ma ametise cu o seara inainte inca facea bule de placere, de dorinta iar marea, cu a ei tainica cintare, ma trimitea direct sub soarele ce ardea a busuioc si menta.

Para-kalo Anthi !  

anthi11

Ingrediente:
1) 10-12 flori de dovlecel (sau de curcubata caci asta am folosit eu )
, care nu se spala ci doar se pensuleaza cu pensula fina pt. a indeparta impuritatile; grecii ii scot pistilul din interior dar eu l-am lasat acolo si le-am lasat si codita florilor; nimic n-am aruncat din binefacerea pe care natura mi-a virit-o sub nas .
Se desfac petalele cu grija si se umplu cu ajutorul unei lingurite (sau cu degetele) cu:

2) Umplutura:
carne de porc foarte fin macinata, aprox. 200-300gr, calita citeva minute la foc molcom si amestecata cu  orez 100-150gr fiert sau inmuiat o ora, doua in apa , sare, piper, 1 mina de menta verde tocata, 1-2 cepe tocate, optional busuioc verde tocat.

 

anthi8

 
Florile umplute se aseaza intr-un vas, pe un pat de frunze de vie (se poate si fara), precum dolmades. Peste ele toarna cam 2-3 linguri de ulei de masline .
Se acopera cu felii de rosii, frunze de menta apoi se toarna apa atit cit sa treaca peste ele. Se mai pot pune printre flori si rosii umplute sau ardei umpluti cu aceeasi umplutura. Se pun la foc mare pina cind apa incepe sa fiarba apoi se aduce la foc mic si se lasa asa pret de 30-40 de minute(eu am folosit cuptorul la etapa asta).
Cind sunt gata se lasa sa se stimpere fierbinteala si se servesc caldute (se rup daca se incearca sa se scoata firbinti din vas).
Unii folosesc brinza in loc de carne, tehnologia fiind aceeasi.
O smintina groasa si grasa e poate singurul ingredient care te mai poate duce cu gindul la decadenta mult dorita si atit de asteptata…
Kalimera, jupin Anthi !

 

Reclame

Un blid de mamaliga cu lapte. Si unul cu brinza alaturi

mamaligaculapte1

Intr-un loc in care cerul parca sta sa se uneasca cu pamintul, in care si timpul pare a nu se mai masura cu secunda sau ora, in care zapada sau mirosul greu al gerului care-ti ingheata respiratia devin una cu tine…ei bine, acolo e locul meu de poveste.

Am facut iar acea calatorie ritualica care ma trimite in eternitatea unei clipe binecuvintate de zimbetul si sufletul celei care a fost bunica. Am refacut drumul sfint din acea Noapte Sfinta in care ea nu a mai ramas decit o amintire, inca vie printre atitea si atitea amintiri. Si daca lumina lampii de deasupra mesei a desenat din nou pe peretii albi, de var, umbre de Viflaimi, mosi si uratori, asta i se datoreaza tot ei.

mamaligaculapte3.1

M-am bucurat in gheata tirnatului nins de-o iarna nebuna de jocul a doua pasari care veneau linga blidul meu cu mamaliga, ciugulind farimele pe care le aruncam lor, asteptind, poate, o minune. Nimic aparte, nimic deosebit. Doar un moment din eternitatea careia i-am subscris cu amintirea bunicii, doar o clipa de amintire magica, doar un blid de mamaliga cu lapte si unul cu brinza.

Si, parca i-am simtit iar mirosul, cum vag am simtit miros de cojoc de oaie tabacit pe vetrele stinelor prin care isi facuse veacul. Sa fi fost o halucinanta senzatie dictata de oboseala? Nu cred .

Dimineata insa, pe masa, pus frumos pe un stergar, ma astepta un blid de mamaliga proaspat facuta.

Un blid cu lapte. Si unul cu brinza alaturi.

mamaligaculapte2.1

 

 

 

Covrigi opariti si-un codex de educatie motivational-comportamentala

covrigi opariti

*

Amintire rasarita instant din preaplinul borcanului cu „d-ale vietii”, cica o facatura evreiasca ca un pretios bagel ce te trimite  cu gindul la Polonia secolului al XVI-lea si la nemtii cu al lor pretzel! Oricare dintre ei ar fi, un lucru e sigur, de gustul lui nu te poti indoi si nu cred sa fie suflet care sa nu fi incercat macar o data covrigul proaspat scos din cuptor si insotit de-un borcan de iaurt de la care abia te abtii sa nu-i rupi, in vazul lumii, tipla de celofan argintiu !

Azi si acum, la patru decenii distanta, inca simt mirosul matinal al unui Lipscani colorat de neamuri si vremi si gust cosmopolit de cocatura! Cit despre covrigii pe care vara-mea Marta inca ii face, of Doamne, nu pot decit sa inchid ochii la amintirea lor asociata unui „nebun” de codex comportamental, scris cu markerul pe un cearsaf prins pe peretele unei camere de adolescent rebel! Dar, mna, ce sa fac? Nimic nu e tipic cind vine vorba de Pandele si familia mea.

Cert este ca, daca Eva Angelina, renumita actrita din filme XXL a reusit sa stirneasca si sa adune familionul la o discutie despre principii morale(si nu numai), atunci covrigii cu care Marta ne-a omenit au fost si sunt vesnic pomeniti.

Si, printre zimbetele si chicotelile ce rasar la amintirea acelei zile de pomina in care Grenpa’ sorbea din ochi formele Evei de pe cearsaf, Marta ne ospata cu covrigii ei renumiti iar Big Brother corecta greselile de gramatica dintre cracii susnumitei Eve, mi-am amintit de regula nr. 10, perfect aplicabila azi, aci :

“ Daca vrei sa refuzi o MINCARE, gindeste-te de doua ori inainte de-a o face… avantaje: daca e indreptatit refuzul, atunci ai dreptul sa alegi altceva. Dezavantaje: pe baza unui argument pueril se suspenda dreptul de-a alege”  .

Astea fiind zise, scrisa e aici povestea decalogului de pe cearsaf iar retipisa covrigilor … mai jos. Alegerea va apartine. Sau nu.

*

Aluatul:

  • 210 ml apa calduta (sau lapte caldut)
  • 60 g unt lichefiat (sau ulei de masline)
  • 1-2 lingurite sare
  • 1 lingura zahar
  • 450 gr faina alba
  • 1 plic drojdie uscata (sau drojdie proaspata, de 25 de bani :D)

Glazura:

  • 1 lingura bicarbonat de sodiu
  • 1 galbenus
  • 1 lingura ulei
  • susan sau mac sau sare mare 

Pt aluat: Ingredientele uscate se amesteca, la fel cele umede.  Peste ingredientele umede se adauga cele uscate. Se omogenizeaza si se framinta. Rezulta un aluat perfect elastic, usor de manevrat. Se lasa la dospit pina isi dubleaza volumul. Apoi, se rastoarna pe masa de lucru, se formeaza un rulou care se imparte in 12-14 bucati, depinde cit de mare veti vrea sa fie covrigul. Din fiecare bucata se formeaza cite un covrig. Se lasa 10 minute sa stea.

Glazura: Cam 2-3 l de apa se pun la fiert, cind clocotesc se adauga bicarbonatul apoi, pe rind, covrigii care se lasa cel mult 30 de secunde la fiert, se scot cu spumiera, se pun pe tava tapetata cu hirtie de copt, se ung cu galbenusul batut cu ulei, se presara cu sare(sau ce vrem) si se dau la copt pina se rumenesc.

 

Floarea, Ibi si balmosul de Gorj

balmos de Gorj3-002

 

Una dintre amintirile care reuseste mereu sa ma scoata din griul cotidian apartine vremii cind eram un vajnic cadru medical intr-un program pilot ce implementa, in sistemul nostru medical, ingrijirile pacientilor cu Alzheimer si dementa.

Atunci, apoape cu douazeci de ani in urma, intr-una dintre acele garzi, putin spus grele, in care totul in acel spatiu era la comun, s-a intimplat sa maninc ceva ce am repetat again and again cind am vrut altceva in farfurie. Da, despre balmosul de Gorj fac vorbire acum. Si tot legata de mamaliga asta e Floarea, femeiusca mica, iute ca piperul, un veritabil pom de craciun al mopurilor, lavetelor, galetilor si maturilor.

Am zimbit sugubat amintirii mai ales cind am ajuns la momentul intrarii triumfale a Floarei intr-unul dintre  saloane, cu tot harnasamentul ustensilelor de curatenie agatat de ea.

Ma revad cu ale mele, dind sa trec prin fata salonului respectiv cind, usa se deschide brusc, o galeata zboara pe linga urechea mea facindu-ma sa ma pitesc linga perete nestiind ce mama saraciei se intimpla, cind vad un mop agitindu-se prin crapatura usii si scandalul care incepe. Un dialog savuros romano-maghiar cu un limbaj suburban plin de organe virite si scoase(in si din context, evident!), limbaj desfasurat in toata splendoarea si frumusetea lingvistica, cu Ibi, o dementa sadea care nu-si mai recunostea familia, zdrahon de muiere care o paruia de mama focului pe Floarea noastra. Dau sa vir capul pe usa, aproape ca nasul mi-e retezat de un faras zburator, reusesc totusi sa o apuc pe Floarea de mina si s-o trag afara din salon. In urma noastra mai zboara un lighean si-o avalansa de sudalme. O luam la sanatoasa pe coridor, intram in cabinet, ne privim scurt si incepem sa ridem ca nebunele. Si printre hohote abia mai reusim sa ne lamurim nedumeririle.

-Ce saracia s-a intimplat acolo?
– Mala, n-o sa crezi. Astia doi faceau sex.
– Cine?
– Ibi cu Costache.
– Tu fii serioasa, ti s-a parut…. Ai tu frustrarile tale si acu’ vezi peste tot numa’ amor.
– Bai, inca nu m-am ticnit. Costache o calarea pe Ibi, jur !
Nu mai aveam cuvinte.
– S-a enervat ca de ce-am intrat acolo, atunci. Ce trebuia sa fac, zii tu?!
In acel moment, de undeva din neant, un glas preabine cunoscut noua ne sopti:
– Trebuia sa bati la usa si sa ceri voie sa intri. Intimitatea pacientului trebuie respectata.
Si sefu’ se facu nevazut. Caci el fusese. Da’ de unde-a rasarit?
Mult mai tirziu, spre finalul garzii respective, am gasit-o pe Floarea sprijinita de balustrada terasei sectiei. Fuma si tragea din tigara de credeai ca-i ultima.
– Auzi Mala, eu nu inteleg un lucru, cum mama naibii mai pot astia la 80 de ani? Al meu are numa’ cincizeci si deja nu mai poate.
– Pai, nah …
– Stii ce, hai mai bine sa mincam. A venit ieri soacra-mea de la Novaci si-a facut un balmos ca la Gorj. Stii cum e? Te lingi pe degete. O palinca de pere merge cu balmosu’ asta, ce zici?
– Dupa ce iesim… Auzi Floare, da’ spurcate injuraturi stie Ibi, tre’ sa-i zicem sa ne invete si pe noi, ce zici ?
Si-n acel moment timpul s-a oprit. Dupa o garda nebun de nebuna, viltoarea de laptarii amestecate cu buna stiinta cu un lapte covasit, traznet de bun, a sters toata agitatia unei zile care a ramas o amintire bine sadita intr-un trecut ce a insemnat si inca inseamna mult.
Ce e balmosul de Gorj pentru mine? O alta facatura culinara care a marcat, in spatiu si timp, un alt moment frumos. Si asa va ramine ever.  Daca il incercati, nu uitati sa-i alaturati un „ceva” tare in grade care sa dreaga calea, ca-i grea lucrarea, va asigur.
Cit despre gust… Of, Doamne! Mai ada Doamne!

balmos de Gorj4

 

(de la Floarea cetire:)
cam de-o sita plina de faina de malai da’ din cea fainoasa
o bucata buna de cas proaspat, ras
o sticla de jintita, cam de-un litru
smintina cam tot p-atita cit casu’
unt la fel
sare dupa cum se vrea

 Untu’, smintina, jintita si sarea le fierbi la focu’ mic. Cind clocoteste adaugi cite putin malaiu’ pina iese de-o mamaliga, mai moale, si pe care-o fierbi bine. Adaugi casu’, amesteci, lasi sa dea citeva clocote si-i gata.  Il maninci cu lapte covasit, daca vrei. Si-i chiar bine s-o faci !

 

 

 

Fusaica facaluita

fasolefacaluita2

 

Povestea fusaicai de azi e atit de comuna incit n-am niciun dubiu ca o stiti. Fusaica? Hmmm, nimic altceva decit fasolea cea de toate zilele a rumanului spasit si umilit de munca multa. Ca-i mai zice si pasula, ca-i mai zice bobi, ca-i mai zice fasole (elegant nu, ca mde , obrazul subtire cu obligatii se tine!), ca latinii o considera o vulgaris (brrr, americanii i-ar trimite-n court si-ar cere despagubiri pt. calomnie)…. ei bine, tot aia-i la final. Cum o dai, cum o intorci tot la fasole ajungi.

Nu stiu ce-mi veni azi ca sa fac o clasica mincare de fasole … asa, de drag si de dor… ca mare alean mi-e dupa amintirile copilariei. Si, daca bunica obisnuia s-o facaluiasca pina iesea si untul din ea de nu-ti mai trebuia s-o ungi cu nimic si-i mai si trintea deasupra o ‘capatina’ mare de ceapa si una de usturoi ostoite-n paprika si oloi de bostan atunci, undeva in Salaj, o tanti priceputa tare intr-ale bucatarelilor, mai implinea frumusetea cepei cu o lingura de pasta de rosii de nu stiai ce te indemna mai tare la a imbuca…

Acum, stind sa judec care dintre cele doua variante era mai buna, ajung negresit la concluzia ca Mosu’ avea dreptate atunci cind, din coltul mesii, striga a porunca : ” Soficaaaa …ia mai arunca si ceva cirnat prajit pe fasolea ‘ceea … ca porcu-i leguma”. Raspunsul venea invariabil, acelasi: „Fara frica de Domnul mai poti fi omule….rinduiala bisericeasca e de musai iara fusaica asta se minca fara carne „. (De ce moata de bunica-i zicea fasolii tocmai fusaica, un apelativ fagarasan, asta numa’ Dumnezeu stie ! )

Auzind astea, ateul convins din Mosu’ respecta decizia bunicii si asta numai si numai de dragul ei si cu gindul la cele lumesti, strimb dar strict diriguite din sfere inalte spirituale. Si-asa ateu cum a fost, a murit ca un crestin, cerind prezenta unui preot si pomenind fusaica facaluita a bunicii.

fasolefacaluita4

 

Ingrediente:

1 kg de fasole cu bob mare (…ca si copiii erau multi)

1 pahar de ulei

1 ceapa rosie (sau alba)

1 l-ra otet

sare

 

Sosul:

1 ceapa, tocata nu prea subtirel

1 capatina medie de usturoi, feliat si el

2-3 l-ri mari de ulei

1 l-ra buna de boia dulce

1 l-ra pasta rosii (optional)

 

Si fierbea bunica fasolea impreuna cu ceapa pina-si da fasolea in petec de umflata ce era, o scurgea bine si-o lasa sa se raceasca. O lua apoi la facaluit(frecat), cu facaletul de mamaliga, pina devenea ca un piure. O sara, adauga uleiul, freca iar fusaica apoi, picatura cu picatura, punea otetul.

Pt. sos, prajea(pe dunga plitei) ceapa si usturoiul pina se inmuiau. Adauga boiaua, iar tanti salajanca mai tipa deasupra si-o lingura de pasta de rosii .

(Mai amestecau amindoua, de citeva ori, in sos si….era gata de ‘boit’ fusaica.)

 

*

 

 

Stridiile lu’ Zela

Pentru ca lucrurile sa aiba un inteles la final, va spun ca materialul asta  are oaresce vechime, fiind publicat pt. prima data acum 3 ani, intr-o zi de Sfinta Duminica, pe blogul de bucatareala al Dianei.  Cu amintirea la purtator, aduc a doua oara, in noua casa a Oalei lumii,  ceea ce se vrea a fi o poveste cu incarcatura emotionala speciala.

Si, cum calatorului ii sta bine cu drumul si condeierului cu litera, va las a citi in taina si liniste despre povestea unor stridii, despre prietenie,  pasiune, viata si multe altele. Poate iubire ? Si multumesc divinitatii ca mi-a dat puterea si intelepciunea de-a alege tot ceea ce-am ales pina acum si fara de care n-as fi fost cea care sunt azi…

*

stridii2

 

*

Îl priveam pe lipoveanul care-și scărpina barba lungă și albă cu degetele pătate de fumul țigării amintindu-mi ceea ce-mi spusese felcerul satului…”e un înțelept care inventează viața iar nouă nu ne rămâne decât să i-o trăim”. Cred că a fost pentru prima dată când n-am avut nici o replică, nici un cuvânt de spus. Priveam doar bărbatul mare, cât muntele, care se mișca precum peștele în apă în bucătăria cherhanalei lui Ali și-i invidiam siguranța cu care mânuia cuțitul și ceaunul.

Nu știam ce vroia să gătească. Nu zicea nimic,  doar mormăia ceva în stuful bărbii albe, aruncându-mi, din când în când,  ocheade curioase.

Nu eram în apele mele mai ales că, noaptea ce tocmai se încheiase, mă chinuisera  țânțarii care vruseseră  să-și facă de cap cu fiece petec de piele pe care-o aveam la vedere. Simțeam că-mi cad ochii-n gură de oboseala și nu mai aveam vlaga  necesara să merg la balta din spatele cabanei ca să mă spăl. Reușeam doar, la cinci dimineața, învelită într-un țol care mirosea de trăznea a pește și fum, să privesc un răsărit de soare care încerca să se nască dintr-o deltă absolută și fantastică.  Doar câte-un murmur de apă se mai spărgea lin lângă bărcile întinse pe dungă, în malul ostrovului.

 Reușeam, la cinci dimineața, să sorb dintr-o cafea turcească, cafea pe care Ali mi-o făcuse cu toată îndemânarea lui de înțelept care a văzut, a trăit și-a tăcut multe. Poate prea multe.

 

stridii1

 

  Si priveam, tot la cinci dimineața, niște stridii imense pe care lipoveanul le adusese (Dumnezeu știe de pe unde!) și pe care le pregătea în cel mai simplu mod cu putință. (Bănuiam că bulgarii lui prieteni avuseseră un cuvânt greu de spus în toată afacerea asta…)

Mă rugam divinității la care mă mai rugasem de atâtea ori de când mă aflam în deltă, să mă facă să-mi placă mâncarea pentru că, episodul “hamsii murate” încă-mi răscolea amintirile gurmande.  Și nu în modul cel mai plăcut cu putință !

  Nu-mi luam ochii de la cuțitul mic și lat cu care lipoveanul deschidea extrem de usor stridiile, fascinindu-ma șuvița de apă sărată care se scurgea, fin, din sideful cochiliei. Vedeam cum arunca apoi într-un vailing cu apă curată carnea crudă scoasă din scoică, pentru a o spăla. O zvântura între palmele mari și asprite de vânturile deltei  pentru a o lăsa, pur și simplu,  să cadă în usturoiul verde, tocat fin, ce sfârâia ademenitor într-o tigaie mai mult adâncă decât întinsă, cu unt topit in ea. Și-acum venea partea care mie mi s-a părut fantastică. Din când în când, stingea toată făcătura asta care mirosea demențial de bine, cu un vin alb de galben. Învârti de câteva ori cu lingura de lemn în carnea stridiilor apoi opri focul de sub tigaie. În cochiliile de sidef, spălate și uscate, puse carnea din tigaie apoi aranjă totul pe un platou mare și alb ce-ți lua ochii cu strălucirea lui. Și parcă nu se prea potrivea albul ăsta de restaurant cu atmosfera cherhanalei pierdută în sălbăticie!    

      N-am mai stat să fac potriveli de stiluri și-am luat o bucată de mămăligă aurie rămasă de cu-o zi înainte și-am întins pe ea carnea dintr-o cochilie.

      Dacă aspectul dete cu mine de pământ și mirosul m-a făcut să închid ochii cu gândul la nopțile de poveste ale Dobrogei, atunci gustul mă zvârli în cer vrând să-mi vâr degetele toate în bunătatea ce se dezmăța cu nesimțire pe platoul prea pretențios pentru sufletul unei femei ce întâlnise provocarea acolo unde se așteptase cel mai puțin s-o găsească. Și-am savurat în acel moment, cu toate simțurile de care eram în stare, o carne fină cu aromă de apă de mare și de iod și care, pe vremuri era considerată a fi mâncarea săracului iar azi i se plătește greutatea în aur! Poate doar o dulceata de strop de miere si una de zeama de lamiie sa vina sa intregeasca miraculos (poate majestuos?) un gust nestiut de mine pina atunci …

*

 

 

 

Cind Dumnezeu a creat lumea…

inghetata cu miere

… cu siguranta s-a gindit si la inghetata.
Mai intii ne-a facut pe noi, in ordinea binecunoscuta (desi inca nu se stie cine a fost mai intii, Adam sau Eva), a mai trebaluit el ce-a mai trebaluit prin oalele bucatariei celeste fabricind celelalte vietuitoare apoi, in deplin accord cu filosofia divina, se gindi sa le dea ceva celor dintii, ceva cu care sa se indoape linistindu-le constiinta colesterolului si-a diabetului. Si asa aparu inghetata!

Nimic trivial, nimic ilegal, nimic josnic. O placere absoluta cum absoluta e minunea in sine. Un ceva care niciodata nu e destul. Un ceva ca alte ceva-uri care te trimit direct in bratele unui creier reptilian care-si freaca palmele, a bucurie, asteptind.

Nu stiu voi cum sunteti insa eu, cind ma gindesc la cele lumesti si bune de virit in stomac, pun inghetata pe picior de egalitate cu ciocolata cu menta si cu pizza.
Si, inca o data ma gindesc la pacat si pacatos ca la o relatie invincibila, un acord bilateral semnat si parafat in buna regula.

Mai zilele trecute eram la o sueta cu un bun amic. Amintiri depanate, conversatie de rutina, o stacana de fresh de lime cu zmeura si-un darab imens de inghetata.
– Auzi fato, cind toata lumea din jur o ia razna de-a binelea, mai ai doar inghetata. Si lingi la ea ca apucatu’, in fiecare zi, ca altfel ti se topeste printre degete. Asa-i si viata. O inghetata pe bat.
– Exista probleme pe care doar inghetata si cafeaua le rezolva… stii si tu asta.
Si-am inceput sa rid.
– E buna inghetata asta a ta. Nimic sofisticat, nimic a la grande chef cu snobisme si blazoane inutile. Are insa un mare merit, se duce exact acolo unde trebuie.
Rizind savuram ceea ce era o inghetata de iaurt cu miere de tei si alune prajite, o nebuloasa perfecta in perfectiunea calda a unei zile de primavera, zi in care doi vechi prieteni puneau tara la cale.
– Ma simt ca-n bancul ala cu bordelul, il stii ?
– Nope.
– Cica, in Moldova, la un bordel, era un anunt mare la intrare: Vă rugăm sî viniț cu dînşili sculate, că n-avem timp di jiujuleli! “
– Hahahaha! Si care-i legatura?
– Fata draga, moldovencele sunt business oriented… Din vorbe si priviri te fac de nu mai ramii nici cu chilotii pe tine. Asa-i si inghetata asta a ta.  Singura diferenta e ca … e free. Esti moldoveanca cumva?

inghetata cu miere1

*

2 albuse
200 ml smintina pt frisca (30% grasime)
2 linguri zahar brun
1 l-ta de extract de vanilie(optional)

Se bat impreuna in robot. Se amesteca cu iaurt gras, cam 500 gr.
Se stratifica intr-o forma, stropind fiecare rind cu miere de tei si alune prajite si zdrobite.

Se da totul la congelator pret de citeva ore sau pina se intareste. Inainte cu aprox. 30 de min de-a o servi, se scoate la temperatura camerei.
Cind se serveste, se stropeste inghetata cu miere si alune .

*

PS.

  1. rog prietenele moldovence sa nu considere un afront scriitura de azi
  2. inghetata asta intra in categoria Mala’s cuisine (adica ii apartine)
  3. o sa va vorbesc cu alta ocazie despre inghetata-granita de dude, a fie-mii, asa cum v-am vorbit aici despre inghetata de brinza de capra
%d blogeri au apreciat asta: