Pentru ca lucrurile sa aiba un inteles la final, va spun ca materialul asta are oaresce vechime, fiind publicat pt. prima data acum 3 ani, intr-o zi de Sfinta Duminica, pe blogul de bucatareala al Dianei. Cu amintirea la purtator, aduc a doua oara, in noua casa a Oalei lumii, ceea ce se vrea a fi o poveste cu incarcatura emotionala speciala.
Si, cum calatorului ii sta bine cu drumul si condeierului cu litera, va las a citi in taina si liniste despre povestea unor stridii, despre prietenie, pasiune, viata si multe altele. Poate iubire ? Si multumesc divinitatii ca mi-a dat puterea si intelepciunea de-a alege tot ceea ce-am ales pina acum si fara de care n-as fi fost cea care sunt azi…
*
*
Îl priveam pe lipoveanul care-și scărpina barba lungă și albă cu degetele pătate de fumul țigării amintindu-mi ceea ce-mi spusese felcerul satului…”e un înțelept care inventează viața iar nouă nu ne rămâne decât să i-o trăim”. Cred că a fost pentru prima dată când n-am avut nici o replică, nici un cuvânt de spus. Priveam doar bărbatul mare, cât muntele, care se mișca precum peștele în apă în bucătăria cherhanalei lui Ali și-i invidiam siguranța cu care mânuia cuțitul și ceaunul.
Nu știam ce vroia să gătească. Nu zicea nimic, doar mormăia ceva în stuful bărbii albe, aruncându-mi, din când în când, ocheade curioase.
Nu eram în apele mele mai ales că, noaptea ce tocmai se încheiase, mă chinuisera țânțarii care vruseseră să-și facă de cap cu fiece petec de piele pe care-o aveam la vedere. Simțeam că-mi cad ochii-n gură de oboseala și nu mai aveam vlaga necesara să merg la balta din spatele cabanei ca să mă spăl. Reușeam doar, la cinci dimineața, învelită într-un țol care mirosea de trăznea a pește și fum, să privesc un răsărit de soare care încerca să se nască dintr-o deltă absolută și fantastică. Doar câte-un murmur de apă se mai spărgea lin lângă bărcile întinse pe dungă, în malul ostrovului.
Reușeam, la cinci dimineața, să sorb dintr-o cafea turcească, cafea pe care Ali mi-o făcuse cu toată îndemânarea lui de înțelept care a văzut, a trăit și-a tăcut multe. Poate prea multe.
Si priveam, tot la cinci dimineața, niște stridii imense pe care lipoveanul le adusese (Dumnezeu știe de pe unde!) și pe care le pregătea în cel mai simplu mod cu putință. (Bănuiam că bulgarii lui prieteni avuseseră un cuvânt greu de spus în toată afacerea asta…)
Mă rugam divinității la care mă mai rugasem de atâtea ori de când mă aflam în deltă, să mă facă să-mi placă mâncarea pentru că, episodul “hamsii murate” încă-mi răscolea amintirile gurmande. Și nu în modul cel mai plăcut cu putință !
Nu-mi luam ochii de la cuțitul mic și lat cu care lipoveanul deschidea extrem de usor stridiile, fascinindu-ma șuvița de apă sărată care se scurgea, fin, din sideful cochiliei. Vedeam cum arunca apoi într-un vailing cu apă curată carnea crudă scoasă din scoică, pentru a o spăla. O zvântura între palmele mari și asprite de vânturile deltei pentru a o lăsa, pur și simplu, să cadă în usturoiul verde, tocat fin, ce sfârâia ademenitor într-o tigaie mai mult adâncă decât întinsă, cu unt topit in ea. Și-acum venea partea care mie mi s-a părut fantastică. Din când în când, stingea toată făcătura asta care mirosea demențial de bine, cu un vin alb de galben. Învârti de câteva ori cu lingura de lemn în carnea stridiilor apoi opri focul de sub tigaie. În cochiliile de sidef, spălate și uscate, puse carnea din tigaie apoi aranjă totul pe un platou mare și alb ce-ți lua ochii cu strălucirea lui. Și parcă nu se prea potrivea albul ăsta de restaurant cu atmosfera cherhanalei pierdută în sălbăticie!
N-am mai stat să fac potriveli de stiluri și-am luat o bucată de mămăligă aurie rămasă de cu-o zi înainte și-am întins pe ea carnea dintr-o cochilie.
Dacă aspectul dete cu mine de pământ și mirosul m-a făcut să închid ochii cu gândul la nopțile de poveste ale Dobrogei, atunci gustul mă zvârli în cer vrând să-mi vâr degetele toate în bunătatea ce se dezmăța cu nesimțire pe platoul prea pretențios pentru sufletul unei femei ce întâlnise provocarea acolo unde se așteptase cel mai puțin s-o găsească. Și-am savurat în acel moment, cu toate simțurile de care eram în stare, o carne fină cu aromă de apă de mare și de iod și care, pe vremuri era considerată a fi mâncarea săracului iar azi i se plătește greutatea în aur! Poate doar o dulceata de strop de miere si una de zeama de lamiie sa vina sa intregeasca miraculos (poate majestuos?) un gust nestiut de mine pina atunci …
*
Oala lumii 