Arhive etichetă: delta

Stridiile lu’ Zela

Pentru ca lucrurile sa aiba un inteles la final, va spun ca materialul asta  are oaresce vechime, fiind publicat pt. prima data acum 3 ani, intr-o zi de Sfinta Duminica, pe blogul de bucatareala al Dianei.  Cu amintirea la purtator, aduc a doua oara, in noua casa a Oalei lumii,  ceea ce se vrea a fi o poveste cu incarcatura emotionala speciala.

Si, cum calatorului ii sta bine cu drumul si condeierului cu litera, va las a citi in taina si liniste despre povestea unor stridii, despre prietenie,  pasiune, viata si multe altele. Poate iubire ? Si multumesc divinitatii ca mi-a dat puterea si intelepciunea de-a alege tot ceea ce-am ales pina acum si fara de care n-as fi fost cea care sunt azi…

*

stridii2

 

*

Îl priveam pe lipoveanul care-și scărpina barba lungă și albă cu degetele pătate de fumul țigării amintindu-mi ceea ce-mi spusese felcerul satului…”e un înțelept care inventează viața iar nouă nu ne rămâne decât să i-o trăim”. Cred că a fost pentru prima dată când n-am avut nici o replică, nici un cuvânt de spus. Priveam doar bărbatul mare, cât muntele, care se mișca precum peștele în apă în bucătăria cherhanalei lui Ali și-i invidiam siguranța cu care mânuia cuțitul și ceaunul.

Nu știam ce vroia să gătească. Nu zicea nimic,  doar mormăia ceva în stuful bărbii albe, aruncându-mi, din când în când,  ocheade curioase.

Nu eram în apele mele mai ales că, noaptea ce tocmai se încheiase, mă chinuisera  țânțarii care vruseseră  să-și facă de cap cu fiece petec de piele pe care-o aveam la vedere. Simțeam că-mi cad ochii-n gură de oboseala și nu mai aveam vlaga  necesara să merg la balta din spatele cabanei ca să mă spăl. Reușeam doar, la cinci dimineața, învelită într-un țol care mirosea de trăznea a pește și fum, să privesc un răsărit de soare care încerca să se nască dintr-o deltă absolută și fantastică.  Doar câte-un murmur de apă se mai spărgea lin lângă bărcile întinse pe dungă, în malul ostrovului.

 Reușeam, la cinci dimineața, să sorb dintr-o cafea turcească, cafea pe care Ali mi-o făcuse cu toată îndemânarea lui de înțelept care a văzut, a trăit și-a tăcut multe. Poate prea multe.

 

stridii1

 

  Si priveam, tot la cinci dimineața, niște stridii imense pe care lipoveanul le adusese (Dumnezeu știe de pe unde!) și pe care le pregătea în cel mai simplu mod cu putință. (Bănuiam că bulgarii lui prieteni avuseseră un cuvânt greu de spus în toată afacerea asta…)

Mă rugam divinității la care mă mai rugasem de atâtea ori de când mă aflam în deltă, să mă facă să-mi placă mâncarea pentru că, episodul “hamsii murate” încă-mi răscolea amintirile gurmande.  Și nu în modul cel mai plăcut cu putință !

  Nu-mi luam ochii de la cuțitul mic și lat cu care lipoveanul deschidea extrem de usor stridiile, fascinindu-ma șuvița de apă sărată care se scurgea, fin, din sideful cochiliei. Vedeam cum arunca apoi într-un vailing cu apă curată carnea crudă scoasă din scoică, pentru a o spăla. O zvântura între palmele mari și asprite de vânturile deltei  pentru a o lăsa, pur și simplu,  să cadă în usturoiul verde, tocat fin, ce sfârâia ademenitor într-o tigaie mai mult adâncă decât întinsă, cu unt topit in ea. Și-acum venea partea care mie mi s-a părut fantastică. Din când în când, stingea toată făcătura asta care mirosea demențial de bine, cu un vin alb de galben. Învârti de câteva ori cu lingura de lemn în carnea stridiilor apoi opri focul de sub tigaie. În cochiliile de sidef, spălate și uscate, puse carnea din tigaie apoi aranjă totul pe un platou mare și alb ce-ți lua ochii cu strălucirea lui. Și parcă nu se prea potrivea albul ăsta de restaurant cu atmosfera cherhanalei pierdută în sălbăticie!    

      N-am mai stat să fac potriveli de stiluri și-am luat o bucată de mămăligă aurie rămasă de cu-o zi înainte și-am întins pe ea carnea dintr-o cochilie.

      Dacă aspectul dete cu mine de pământ și mirosul m-a făcut să închid ochii cu gândul la nopțile de poveste ale Dobrogei, atunci gustul mă zvârli în cer vrând să-mi vâr degetele toate în bunătatea ce se dezmăța cu nesimțire pe platoul prea pretențios pentru sufletul unei femei ce întâlnise provocarea acolo unde se așteptase cel mai puțin s-o găsească. Și-am savurat în acel moment, cu toate simțurile de care eram în stare, o carne fină cu aromă de apă de mare și de iod și care, pe vremuri era considerată a fi mâncarea săracului iar azi i se plătește greutatea în aur! Poate doar o dulceata de strop de miere si una de zeama de lamiie sa vina sa intregeasca miraculos (poate majestuos?) un gust nestiut de mine pina atunci …

*

 

 

 

Placerea din durere: borsul pescaresc

Cherhanaua lui Ali o gasisem relativ usor printre copacii ostrovului si atmosfera care o inconjura ma facu sa ma zgribulesc in tricoul gros. Priveam apa care incepea inca din ograda circiumei si ma rugam cerului sa nu patesc oaresce prin pustietatile in care acceptasem cu greu sa merg. Un loc unde vintul rece al unei primaveri prea lungi ma trimitea cu gindul peste marile Greciei iar omul era parca o raritate pe cale de disparitie. Nu la fel puteam spune si despre caii salbatici care isi nechezau chemarile tirziu in noapte, undeva in buza padurii din spate.Si parca mi-as fi dorit sa fie si soare, asa cum il gasisem in Dobrogea, incingind pamintul care isi mustea viata drintre uscaciuni si crapaturi.

bors-de-peste
Bors de peste

Oricit m-as fi plins in taina de conditiile de trai, recunosteam in gura mare frumusetea care coplesea prin salbaticie si liniste. O liniste sparta doar de cintecul pasarilor si-al valurilor. O frumusete care s-a concretizat pina la urma si-n amicitii legate instantaneu la buza unei cani cu vin alb, destul de juvenil si de sprintar dar temeinic maturizat de butoaiele turcului care ne era gazda.

„Ce ziceti de-un bors pescaresc?” Intrebarea cazu sec peste foamea care ma macina inca de la Bucuresti insa, aproape filozofic ajunsesem sa privesc experienta asta. Cineva spusese odata ca daca vrei sa torturezi pe cineva, atunci sa-i cunosti placerile. Ei bine, pentru gurmandul din mine se ivise un moment de mari incercari intr-ale degustatului mai ales ca pestele si vietuitoarele marine nu-mi erau printre preferintele culinare. Zimbii turcului asa cum stiui eu mai angelic s-o fac si-am asteptat ca minunea sa abureasca sub nasul meu care identifica prea putine(dar temeinice) arome venind dinspre ceaunul din batatura. Zgribulind il priveam pe Ali cum dregea zeama din ceaun cu niste otet, cum ‘inverzeste’ totul cu verdeata rupta si nu tocata pentru ca, mai apoi, sa ia ceaunul din trepied. 

” Asta-i tot?”

” Da.”

” Mare lucru n-ati facut.”

” Nu. Am curatat de solzi toate soiurile de peste pe care le-am avut si le-am pus la fiert in apa, nu multa, ce clocoteste cu vreo doua cepe si sare. Dupa juma de ceas pui otet asa cum simti si-i gata. Stiti, e contra firii pestelui sa-l insotesti cu prea multe.” 

” Atit de simplu! „

” Mincarea e o placere, domnita. Dumneavoastra, oamenii uscatului, asa o numiti. Noi ii spunem altfel…supravietuire.”

Il priveam pe Ali cum scotea din borsul albit, pe o tava de arama, carnea de peste. Si da, puteai sa numesti fiertura asta ‘bors’, asa cum a fost el numit de lipovenii barbosi sau de haholii ucrainieni cu singura deosebire ca ei foloseau borsul fermentat din tarite de griu in locul otetului clasic. Priveam curioasa adunatura de carne de pe masa ca sa ma uit apoi, ceva mai lung, la bolurile in care turcul turna zeama borsului. Drese apoi zeama cu otet si sare si-i adauga niste ardei iute tocat. Ploua cu niste verdeata toata adunatura de peste si zeama si inchise ochii a multumire.

„Miine o sa aveti o surpriza. Va plac stridiile?”

„Le-am vazut doar in poze.”

Turcul ma privi lung apoi zimbi tainic.

” Un prieten de-al meu, Zela, o sa vina miine pe la mine. El va aduce stridiile si tot el le va gati.”

„De ce faci toate astea?”

„Mi-ati fost data in grija speciala. Atit si nimic mai mult. Hai sa mincati borsul cit mai e fierbinte. In delta exista o regula…mai intii se bea o apsoara, apoi se maninca carnea si la sfirsit se bea zeama.”

Am luat canuta in care apsoara(aka vodca in toata regula) isi naravea ascutimea distilatului si sorbii o gura. Si-am facut asta doar in spiritul locului care imi cinstea prezenta cu ce avea mai bun. Cu oarecare neincredere am luat o bucata de peste si-am muscat din el. In acel moment a trebuit sa recunosc ca asteptarile  mi-au fost intrecute. O suma de gusturi, imbinate dumnezeu stie de pe unde si din ce, ma invalui in arome care mai de care. Simplitatea simplitatii nascuse in locul asta uitat, parca, de divinitate in mijlocul apelor astora, ceva ce facea supravietuirea s-o intelegi dincolo de banal. Cum, dincolo de banal am inteles si eu borsul asta pescaresc in care, gusturi diferite imi aminteau de castane prajite, de migdale, de iarba de mare si toate, un soi de creatie a dumnezeirii lasata muritorilor ca ofranda. Abia la finalul ceremoniei, cind stomacul fu plin si sufletul in rai, am baut zeama borsului cu gindul la placerile lumii asteia si la durerile care-i dadeau valoare. 

Caci, cu durere e supravietuirea pe tarimul apelor si-a padurilor uitate de lume! Cu durere in suflet priveam si eu supravietuirea unui loc care ar fi trebuit sa cintareasca aur pentru mai marii tarii.

 

Oaspeti la masa: Disturbingly delicious

 

stridii4
O lunga si mereu aceeasi poveste e mincarea pe care-o punem in fata noastra tot asa cum, viata asta e o poveste, o poveste despre eleganta, responsabilitate​, dorinta, pasiune si munca. Nimic nu ma bucura mai mult decit acea scrisoare care vine la mine sub forma unei povesti spusa la gura unei cani de vin bun alaturi de-un dejun sau o cina pe cinste!
 
Si, la fel a venit si propunere Dianei, atunci cind a lansat ideea de-a scrie un material pentru proiectul ei de duminica. Mi-a placut ideea din prima cum mi-a placut formatul dat materialelor publicate. Si-atunci, in timp ce acceptam provocarea m-am gindit la invitatia pe care as fi putut sa o lansez  pt.  Disturbingly delicious, in al meu proiect de socializare culinara…‘Oaspeti la masa’
Si-am avut Disturbingly Delicious ca oaspete la masa, un oaspete care mi-a cinstit masa asa cum a stiut mai bine s-o faca, cu eleganta in gesturi si exprimare, cu imagini care te fac sa visezi inghitind in sec, cu povesti tipice poate chiar atipice unele dintre ele…. Toate astea pentru ca o poveste in sine e blogul, o poveste ale carei file vei vrea sa la citesti. Si nu-ti va parea rau.
 
Stridiile lui Zela le-am trimis in bucataria Dianei, atunci, de Sunday Lunch.  Salcimul prajit si inghetata de fructe de padure au implinit rotund si frumos o intilnire de grad zero.  Insa, n-am uitat ca, o poveste adevarata e aceea in care adevarul povestii e cel care se spune intre prieteni (si nu numai) care gindesc  la fel si care cunosc valoarea relatiei dintre ei. 
 
strawberries1
Ei bine, cinstesc multumind bucataria Dianei si aducind-o in Oala lumii si ca oaspete la masa dar si ciocnind impreuna o cupa de sampanie rose in care-si tavalesc formele nebune de bune niste … disturbingly delicious  strawberries !
 

NOTA:

Stridiile cu usturoi si chili sunt la fel simple ca si cele ale lui Zela. Se implineste doar lucrarea cu adaugarea fulgilor de chili deshidratat la finalul retetei.