Istoria din ceaun: mămăligă cu sos de căpşuni

Motto: ”Arta contemporană încearcă să asorteze mămăliga cu şampania.” (V. Ghica)

*

 

Dacă ar fi să-l citez pe Tudor Muşatescu aş zice că ”​am vîrît istoria în ceaun”​. Dacă ar fi  să-l pomenesc pe moşu’ meu atunci aş zice că ”e atît de sărac de n-are nici sare de mămăligă”. Şi, într-adevăr, e un fel de mîncare atît de simplu şi de neobişnuit încît  nu ştii cum s-o dai pe după vişinul bucătărelilor.

Îmi place mămăliga, îmi place tot ce ţine de ​mălai sau de porumb şi, de aceea,​ poate că ​voi fi asemuită cu acel rege italian al Murlandiei, ţara de poveste a mămăligii.​ Dar, zău dacă m-ar deranja, la o adică​ !

Revenind in oala în care bulbuceşte​ moţeşte o mămăligă galbenă ca soarele​ şi-n care, cu melesteul​ fac o cruce ritualică deasupra aburului ce miroase a cucuruz opărit, mă gîndesc la cele 3 secole de istorie în care ​Lumea Nouă şi-a înfipt rădăcinile în ritualul mesei unei Europe condusă de ovăz.​ Dincolo de aşa-zisa sărăcie a materiei prime​ din care e gătită, mămăliga rămîne indiscutabil una dintre cele mai​ gătite mîncăruri ale umanitătii.

Moldovenii, în timpuri de demult, au dat mămăligii faţă de desert. Sau, poate …de aperitiv ? Şi-au alipit căpşunele, zahărul şi smîntîna, mămăligii aurii şi fierbinţi.

Hmmmm, dacă aţi şti cît poate fi de bun felul ăsta simplu de mîncare, fel cu care bunicile şi străbunicile noastre ispiteau stomacul flămind al copiilor, şi nu numai, în zilele fierbinţi ale verii !

*

La fel de simplă ca şi prezentarea ii este  facerea. Peste o mămăligă fierbinte se toarnă smîntînă groasă şi rece amestecată cu căpşuni pasate. Zahărul e opţional în toată afacerea asta.
Credeţi-mă, gustul e dincolo de imaginarul gîndit al papilelor gustative!

Şi, chiar dacă, în sufletul meu de rumîn sunt mîndră de originile mele, zicerea hîtră a strămoşilor nu se aplică de nici un fel în cazul ăsta: ” Fudulia mare, mămăligă n-are.”

 *

Boţii şi creasta militară

*

Boţii sunt niste găluşte ţărăneşti din brînză de vaci, care se fac în Apuseni, în cătunele moţilor de dincolo de ‘creasta geografică’ sau ‘creasta militară’, cum i se mai spune, adică dincolo de ceea ce se vede din vale.

Cu creasta asta militară e o intreagă poveste. Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Româneşti de la Alba-Iulia din decembrie 1918 şi intelectualităţii greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei. Marile puteri victorioase, hotărîseră, destul de corect, să împartă înfrîntul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populaţiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se facuseră harţi ale tuturor provinciilor imperiale după naţionalităţi, se pregăteau infiinţarea de noi ţări şi frontiere.

Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărţi ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud, etc. apăreau ca pustii, fiind dincolo de creasta militară, ‘de ce se vedea din văile accesibile’. Intr-o primă variantă, populaţia maghiară, aglomerată in oraşe şi în satele de cîmpie, apărea ca majoritară in Ardeal, cu consecinţele ce ar fi urmat de aici.

E meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane şi de-a fi inventariat şi anunţat existenţa unor numeroase comunităţi române, acolo unde hărţile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon.

Am avut bucuria de a-l fi cunoscut in 1993 pe domnul Robert Ficheux(trăieşte încă, in toamna lui ’98 a împlinit exact 100 de ani), unul din cei ce au călcat cu piciorul Munţii Apuseni, imediat dupa razboi (i-am luat şi-un interviu filmat impreuna cu Radu Grozea, pe care, din motive obscure si penibile, TVR nu l-a difuzat).E un domn in virstă de aur, firav, foarte simpatic, vorbeşte incă perfect româneşte, cu un hazliu accent franco-moţogan, care ne-a facut sa rîdem în hohote, pe toţi cîţi eram la acel dineu, români si francezi. Ne-a povestit cum mînca ‘boţi’ si bea vinars, cum vreau moţii să-l însoare cu fiicele lor „motzotzolles”, cum dormea în iesle, privegheat de răsuflările blînde ale vacilor.

Omul acela făcuse şi dăruise istorie şi geografie României.

Preparare:

1 kg brînză de vaci

5-7 ouă

1 ceaşcă de mălai

sare, cîtă vă place

1 l-ră de untură

Mălaiul se pune la prăjit în untură pînă se schimbă la faţă.Ouăle se bat bine apoi se freacă temeinic cu brînza.Se mai adaugă la ‘aluat’, jumătate din mălai, o lingură de untură şi ceva sare.După ce s-au amestecat cremă toate, se fac ‘boturi’ rotunde şi mici, care se pun la fiert, în apă clocotită cu sare.

Cînd s-au întărit, se tăvălesc prin mălaiul rămas şi se dau la masă.

(De la Radu Anton Roman citire)

*

Taină (căci există şi aşa ceva):

-lăsaţi aluatul să stea preţ de-o jumate de oră apoi purcedeţi la fierbere

-aluatul va avea aspectul celui pregătit ca pentru găluştele de gris aşa că, e mai bine să-l ”rupeţi” cu dunga umezită a  lingurii

-cînd găluştile s-au ridicat la suprafaţă, intorceţi-le pe cealaltă parte si mai lăsaţi-le ceva să fiarbă, nu prea mult aş zice eu;  sunt destul de nărăvaşi boţii ăştia, urgent se supără şi-şi împrăştie conţinutul

-oleacă de făină de grîu, colo 1 lingură bunicică, la ai mei boţi, fu musai să adaug

 

 

*

 

*

*

Prazul prăjit şi farfuria cu peştii cei mici

 

-Farfuria cu peştii cei mici …. am spus din prima clipă cînd Ali a deschis coşul împletit pe care-l păzise cu străşnicie.
-Ai dreptate. Pe asta o vroiam.
Urmăream cu atenţie mişcările turcului vrînd să văd cum scotea bunătăţile pe care ni le promisese încă de la plecarea spre Sulina.
Şi vedeam cum ploaia argintie care cădea val în vîltoarea uleiului din ceaun îşi sfîrîia nebuloasa apelor care împroşca cu arome în jur. Miros de prăjit, aroma de afumat… ce putea fi mai ispititor?

Cu gest de zeu al bălţilor adună peştii cei mici într-un castron de tablă cu smalţul sărit pe alocuri şi-i presără cu boia afumată apoi se întoarse la prazul lung şi verde pe care-l tăie mare din lovituri aspre de satîr. Îl amestecă şi pe ăla cu boia afumată, îl presără cu sare şi piper apoi îl trimise direct in ceaun. Acoperi ceaunul cu un capac de lemn apoi se întoarse spre apusul unui soare pe care-l privi lung. Glasul lui, aspru dar tainic, veni spre noi cu măciuca zicerii pe care, eu personal, nu mă aşteptasem s-o întîlnesc într-o zi de mai, pe malul românesc al Dunării, degustînd un vin rose, absolut în absolutul de arome pe care ţi le exploda in cerul gurii.
-Pitagora a răspândit învăţăturile lui Orfeu în oraşele greceşti din sudul Italiei. Dar, ca orice înţelept, nu a spus tot ce a ştiut iar ei şi noi, ca proştii, nu ştim ce-a spus.
Se întoarse spre noi aruncîndu-ne priviri elocvente, de mare înţelegere a nedumeririlor noastre apoi începu să amestece în praz. Îl scoase din ceaun, îl rostogoli lîngă peştii cei mici apoi ne invită cu un gest larg.
Cu teamă, aş putea zice, m-am aşezat lîngă masa din bătătură. Am luat farfuria de lemn ce mi se întindea a invitaţie şi-am mirosit îndelung amestecul. Şi, probabil, pentru prima dată de cînd ajunsesem în Deltă, nu am mai măsurat cu ochi critic puţinul din jurul meu acceptînd cu bucurie pacea si frumuseţea nebănuitului care ma înconjura.

 

 

”Se mănîncă încet, se bea cu cap, se trăieşte cu inima”. Asta mă învăţase Zela în scurta călătorie pe care amîndoi o făcuserăm în Bulgaria. Completarea zicerii venise însă tot de la turcul cu spiritul încă tînăr sub povara unor ani, nu puţini :  ”La treaba făcută în grabă se amestecă si diavolul”.

 

Brusc, colonia de pelicani nu mi se mai păru atît de gălăgioasă, eu nu venisem aici doar dintr-o toană sau fiţă iar sălbăticia asta din jur era cu mult mai civilizată decît citadela în care-mi trăisem viaţa pînă acum.
Să fie oare, una dintre cauze, şi plinătatea tămîioasei de Budureasca ?