Arhive categorie: Romanian cuisine

Fusaica facaluita

fasolefacaluita2

 

Povestea fusaicai de azi e atit de comuna incit n-am niciun dubiu ca o stiti. Fusaica? Hmmm, nimic altceva decit fasolea cea de toate zilele a rumanului spasit si umilit de munca multa. Ca-i mai zice si pasula, ca-i mai zice bobi, ca-i mai zice fasole (elegant nu, ca mde , obrazul subtire cu obligatii se tine!), ca latinii o considera o vulgaris (brrr, americanii i-ar trimite-n court si-ar cere despagubiri pt. calomnie)…. ei bine, tot aia-i la final. Cum o dai, cum o intorci tot la fasole ajungi.

Nu stiu ce-mi veni azi ca sa fac o clasica mincare de fasole … asa, de drag si de dor… ca mare alean mi-e dupa amintirile copilariei. Si, daca bunica obisnuia s-o facaluiasca pina iesea si untul din ea de nu-ti mai trebuia s-o ungi cu nimic si-i mai si trintea deasupra o ‘capatina’ mare de ceapa si una de usturoi ostoite-n paprika si oloi de bostan atunci, undeva in Salaj, o tanti priceputa tare intr-ale bucatarelilor, mai implinea frumusetea cepei cu o lingura de pasta de rosii de nu stiai ce te indemna mai tare la a imbuca…

Acum, stind sa judec care dintre cele doua variante era mai buna, ajung negresit la concluzia ca Mosu’ avea dreptate atunci cind, din coltul mesii, striga a porunca : ” Soficaaaa …ia mai arunca si ceva cirnat prajit pe fasolea ‘ceea … ca porcu-i leguma”. Raspunsul venea invariabil, acelasi: „Fara frica de Domnul mai poti fi omule….rinduiala bisericeasca e de musai iara fusaica asta se minca fara carne „. (De ce moata de bunica-i zicea fasolii tocmai fusaica, un apelativ fagarasan, asta numa’ Dumnezeu stie ! )

Auzind astea, ateul convins din Mosu’ respecta decizia bunicii si asta numai si numai de dragul ei si cu gindul la cele lumesti, strimb dar strict diriguite din sfere inalte spirituale. Si-asa ateu cum a fost, a murit ca un crestin, cerind prezenta unui preot si pomenind fusaica facaluita a bunicii.

fasolefacaluita4

 

Ingrediente:

1 kg de fasole cu bob mare (…ca si copiii erau multi)

1 pahar de ulei

1 ceapa rosie (sau alba)

1 l-ra otet

sare

 

Sosul:

1 ceapa, tocata nu prea subtirel

1 capatina medie de usturoi, feliat si el

2-3 l-ri mari de ulei

1 l-ra buna de boia dulce

1 l-ra pasta rosii (optional)

 

Si fierbea bunica fasolea impreuna cu ceapa pina-si da fasolea in petec de umflata ce era, o scurgea bine si-o lasa sa se raceasca. O lua apoi la facaluit(frecat), cu facaletul de mamaliga, pina devenea ca un piure. O sara, adauga uleiul, freca iar fusaica apoi, picatura cu picatura, punea otetul.

Pt. sos, prajea(pe dunga plitei) ceapa si usturoiul pina se inmuiau. Adauga boiaua, iar tanti salajanca mai tipa deasupra si-o lingura de pasta de rosii .

(Mai amestecau amindoua, de citeva ori, in sos si….era gata de ‘boit’ fusaica.)

 

*

 

 

Anunțuri

Stridiile lu’ Zela

Pentru ca lucrurile sa aiba un inteles la final, va spun ca materialul asta  are oaresce vechime, fiind publicat pt. prima data acum 3 ani, intr-o zi de Sfinta Duminica, pe blogul de bucatareala al Dianei.  Cu amintirea la purtator, aduc a doua oara, in noua casa a Oalei lumii,  ceea ce se vrea a fi o poveste cu incarcatura emotionala speciala.

Si, cum calatorului ii sta bine cu drumul si condeierului cu litera, va las a citi in taina si liniste despre povestea unor stridii, despre prietenie,  pasiune, viata si multe altele. Poate iubire ? Si multumesc divinitatii ca mi-a dat puterea si intelepciunea de-a alege tot ceea ce-am ales pina acum si fara de care n-as fi fost cea care sunt azi…

*

stridii2

 

*

Îl priveam pe lipoveanul care-și scărpina barba lungă și albă cu degetele pătate de fumul țigării amintindu-mi ceea ce-mi spusese felcerul satului…”e un înțelept care inventează viața iar nouă nu ne rămâne decât să i-o trăim”. Cred că a fost pentru prima dată când n-am avut nici o replică, nici un cuvânt de spus. Priveam doar bărbatul mare, cât muntele, care se mișca precum peștele în apă în bucătăria cherhanalei lui Ali și-i invidiam siguranța cu care mânuia cuțitul și ceaunul.

Nu știam ce vroia să gătească. Nu zicea nimic,  doar mormăia ceva în stuful bărbii albe, aruncându-mi, din când în când,  ocheade curioase.

Nu eram în apele mele mai ales că, noaptea ce tocmai se încheiase, mă chinuisera  țânțarii care vruseseră  să-și facă de cap cu fiece petec de piele pe care-o aveam la vedere. Simțeam că-mi cad ochii-n gură de oboseala și nu mai aveam vlaga  necesara să merg la balta din spatele cabanei ca să mă spăl. Reușeam doar, la cinci dimineața, învelită într-un țol care mirosea de trăznea a pește și fum, să privesc un răsărit de soare care încerca să se nască dintr-o deltă absolută și fantastică.  Doar câte-un murmur de apă se mai spărgea lin lângă bărcile întinse pe dungă, în malul ostrovului.

 Reușeam, la cinci dimineața, să sorb dintr-o cafea turcească, cafea pe care Ali mi-o făcuse cu toată îndemânarea lui de înțelept care a văzut, a trăit și-a tăcut multe. Poate prea multe.

 

stridii1

 

  Si priveam, tot la cinci dimineața, niște stridii imense pe care lipoveanul le adusese (Dumnezeu știe de pe unde!) și pe care le pregătea în cel mai simplu mod cu putință. (Bănuiam că bulgarii lui prieteni avuseseră un cuvânt greu de spus în toată afacerea asta…)

Mă rugam divinității la care mă mai rugasem de atâtea ori de când mă aflam în deltă, să mă facă să-mi placă mâncarea pentru că, episodul “hamsii murate” încă-mi răscolea amintirile gurmande.  Și nu în modul cel mai plăcut cu putință !

  Nu-mi luam ochii de la cuțitul mic și lat cu care lipoveanul deschidea extrem de usor stridiile, fascinindu-ma șuvița de apă sărată care se scurgea, fin, din sideful cochiliei. Vedeam cum arunca apoi într-un vailing cu apă curată carnea crudă scoasă din scoică, pentru a o spăla. O zvântura între palmele mari și asprite de vânturile deltei  pentru a o lăsa, pur și simplu,  să cadă în usturoiul verde, tocat fin, ce sfârâia ademenitor într-o tigaie mai mult adâncă decât întinsă, cu unt topit in ea. Și-acum venea partea care mie mi s-a părut fantastică. Din când în când, stingea toată făcătura asta care mirosea demențial de bine, cu un vin alb de galben. Învârti de câteva ori cu lingura de lemn în carnea stridiilor apoi opri focul de sub tigaie. În cochiliile de sidef, spălate și uscate, puse carnea din tigaie apoi aranjă totul pe un platou mare și alb ce-ți lua ochii cu strălucirea lui. Și parcă nu se prea potrivea albul ăsta de restaurant cu atmosfera cherhanalei pierdută în sălbăticie!    

      N-am mai stat să fac potriveli de stiluri și-am luat o bucată de mămăligă aurie rămasă de cu-o zi înainte și-am întins pe ea carnea dintr-o cochilie.

      Dacă aspectul dete cu mine de pământ și mirosul m-a făcut să închid ochii cu gândul la nopțile de poveste ale Dobrogei, atunci gustul mă zvârli în cer vrând să-mi vâr degetele toate în bunătatea ce se dezmăța cu nesimțire pe platoul prea pretențios pentru sufletul unei femei ce întâlnise provocarea acolo unde se așteptase cel mai puțin s-o găsească. Și-am savurat în acel moment, cu toate simțurile de care eram în stare, o carne fină cu aromă de apă de mare și de iod și care, pe vremuri era considerată a fi mâncarea săracului iar azi i se plătește greutatea în aur! Poate doar o dulceata de strop de miere si una de zeama de lamiie sa vina sa intregeasca miraculos (poate majestuos?) un gust nestiut de mine pina atunci …

*

 

 

 

Cartofii cu chimen ai lelei Arhira

cartoficuchimen4

 

In „Tara Fagilor” timpul a stat in loc.

Daca vinul tamiios gilgiie sprintar in oalele de lut imbiind nasul, limba si gindul la adinca degustare si cugetare, atunci mirosnele ce ies din cuptor te fac sa-ti indrepti ostentativ si intrebator (a nerabdare) privirea spre aburul care iese obraznic pe linga usita metalica proptita de lelea Arhira in gura pintecosului de pamint. Ce-o fi?  „Eiiii…oliecuta mai stati ca vine acusica” zise ghidus batrinica iute ca piperul si ridata parca de toate vinturile Bucovinei. „Ia d-acilea niste tamiioasa ca-i cu gust de para si-o sa vezi ce bine-a fi”. Si-a fost pina cind nu mai stiam ce simteam mai intii…para tamiioasa, migdala cu gust de polen varatic sau aroma de chimen ce ma traznea naucindu-mi poftele de drumet obosit.

Nici ortacii de drum nu erau de alta parere asa ca, o tot imboldeau pe lelea sprintena ca o tinerica sa mearga sa vada ce se petrece in spatele usitei cuptorului ei magic. Si magia unei cratite largi, de lut ars, poposi sub ochii nostri si-n gurile noastre facindu-ne sa ne inchinam bucatelor care ne trimiteau dintr-un spatiu modern direct intr-unul arhaic si arhaizat de casul care se intindea ca fisiile de taitei, de vinul care cobora a jale si dor dupa fiecare imbucatura facindu-ne sa ne minunam de aroma de chimen salbatic care ne exploda in cerul gurii si de povestile de razboi ale sotului Arhirei, un ciufut dar mucalit cioban, mindru de mindretea produselor sale. Si, peste toate astea, caldura unei veri toride ne facea sa nadusim zdravan cu gindul la cele sfinte, ca era zi de post, sa rugam Divinitatea sa ne ierte pacatul si poftele si sa ne dorim cit mai abitir ” Tine-ma Doamne, sa mai pot … ca-i prea bun!”

 cartoficuchimen3

 

 

Ingrediente:

1 kg-1,5 kg de cartofi

200 gr cas scurs bine si ras sau sfarimat sau, merge si-o telemea proaspat pusa la sare

1-2 oua

1 cana de smintina

unt

1 l-ta chimen salbatic, pisat

sare, piper(dupa gust)

patrunjel tocat (lelea Arhira prefera insa ardeiul iute, uscat si sfarimat)

 

Si-a curatat lelea Arhira cartofii, ii taie cubulete si-i fierse in apa sarata. Ii scurse si dete cu ei intr-un vas uns cu unt. Mai presara deasupra cartofilor nitel unt, chimenul, piperul si sarea. Batu apoi ouale, adauga casul, le amesteca si le turna peste cartofi. Scutura de vasul plin ochi ca sa se aseze toate intr-un fel numai de ea stiut, mai presara deasupra niste cas apoi dete cu vasul in cuptorul incins si-l tinu acolo atit cit sa prinda compozitia o fata colorat de zimbareata. Il scoase, il lasa sa-si mai stimpere naduful apoi presara totul cu fulgii de ardei iuti, tocati si smintina. Si zimbi privind reactia mesenilor care-i calcasera pragul pentru ca stia ce inseamna in gura omului flamind(si nu numai) cartofii cu chimen.

cartoficuchimen5

 

Si atunci, In „Tara Fagilor” timpul a stat in loc. A doua oara.

*

 

Lichiorul de nuci verzi / Green walnuts liqueur

nuci1

(for English version scroll down the page)

Azi, la modul cel mai serios cu putinta si fara gluma care a imbracat in haine funny materialele precedente, vine un alt material care vorbeste despre ceva ce poate desfata la superlativ papilele gustative dar si poate onora oaspetele cu finetea si aroma unei bauturi rare si greu de intilnit pe mesele romanilor de azi, o bautura pe care bunicile noastre o aveau destul de des pe rafturile camarile lor: lichiorul de nuci verzi….caci despre el este vorba. Si asta, ca sa nu mai vorbesc despre beneficiile mai mult decit evidente ale consumului de nuci, ca fruct sau ‘saminta’ cu ale ei actiuni binefecatoare pentru om!
Mai multe informatii despre nuci aflati aici si aici
Asadar, cum se face lichiorul de nuci verzi, cit mai pe scurt cu putinta si fara a plictisi cititorul:

………………

40 de nuci verzi, culese in prima saptamina din iulie
1,5 l alcool rafinat de 90º sau alcool de farmacie (eu am folosit si tuica dublu rafinata)
1-2 lamii feliate
cam 1 kg zahar
400 – 450 ml apa
cuisoare, scortisoara, nucsoara (optional)

Se spala nucile, se taie in patru, se pun intr-un borcan de sticla destul de mare; se adauga lamiia si condimentele dorite, turnati peste ele alcoolul apoi sigilati foarte bine borcanul si lasati la macerat timp de 40 de zile scuturindu-i zilnic continutul.
Dupa cele 40 de zile, se fierbe un sirop din apa si zahar, se lasa sa se racoreasca, se toarna in borcan peste nuci, se amesteca totul apoi se strecoara si filtreaza totul foarte bine. Se trage lichiorul in sticle curate, se sigileaza si se dau la rece (pivnita sau camara).
Citeva voci spun ca, cu cit se invecheste devine mai intelept si mai bun.
Reteta mi-a inspirat-o Costachel cu al lui site culinar, un excelent curs si indrumar in ale bucatariilor de orice fel.
(Nu va speriati de culoarea neagra a licorii deoarece nucile contin iod. Iar, daca ar fi sa va dau un sfat, as zice sa dublati din start cantitatile pentru ca veti constata ca sticla se va goli mult mai rapid decit ati fi crezut.)

nuci2

Few facts about walnuts:
Walnuts are unique among nuts because the „good” fat they contain is primarily polyunsaturated, the source of omega-3 essential fatty acids.  Walnuts are one of the best plant sources of protein. They are rich in fiber, B vitamins, magnesium, and antioxidants such as Vitamin E.   Incorporating walnuts in a healthy diet reduces the risk of heart disease by improving blood vessel elasticity andpreventing plaque accumulation. Walnuts have also been shown to aid in the lowering LDL cholesterol (the bad cholesterol) and the C-Reactive Protein (CRP). CRP was recently recognized as an independent marker and predictor of heart disease.

EAT WALNUTS …… LIVE LONGER…. AND HEALTHIER…
Nutrients                            Amount (in 100 Grams of Edible Portion)
FOOD ENERGY                 622.70 Kcal
PROTEIN                          11.70 g
CARBOHYDRATES            18.60 g
FAT                                   55.70 g
DIETART FIBRE                  7.80 g
ASH                                    1.94 g
MOISTURE                         4 – 5 %

More info here(a Wikipedia info)…and  here(a great Jen Reviews post)

…………………………………….

The liqueur is making in this way:

40 green walnuts (collected during the first week in July)
1.5 l of 90 degrees refined alcohol
1-2 sliced lemons
spices: cloves, cinnamon, nutmeg.

1 kg sugar
400-450 ml water

Wash walnuts, cut them in four, put them in a large enough glass jar, add lemon, pour over the alcohol, add spices (at your choice), close tightly and allow to soak for 40 days, shaking and turning the jar daily.
When the liquid reached maturation (day 40), make a syrup from water and sugar boiling them, allow it to cool, pour it in the jar, mix thoroughly and then filter it all.
Put the liqueur in clean bottles, close tightly and chill in the cellar (or closet cold room). After another two weeks you can drink the liqueur, but the more you let it age, the better it gets.
(Do not be afraid of the black color of the liquid because nuts contain iodine. Black is the color you must have in your bottles.)

 

nuci

Camus si sarmalele cu prune uscate

sarmale_post3.1

*

De cind lumea si pamintu’, lucru’ bun vine la pachet, parca, cu cel rau, sau unu dupa altu’.

Asa fuse saptamina trecuta. Dupa agitatia cu vinzarea casei din Bihor am fost anuntata de decesul unei rudenii, destul de apropiata mie. Si, cum datoriile nu sunt doar cele lumesti, am purces spre acele meleaguri pe care, fie vorba intre noi, n-as prea mai vrea sa le bat cu pasu’. Prea curind.

Profund marcata de eveniment si cu gindul la multele care ma facura sa trec prin multe dar si inarmata cu rabdare pe masura, ascultam predica preotului, al carui buh de bun graitor in cele filosofii era dus hat departe. Si rumoarea in rindul auditoriului ma facu sa-mi dau seama ca filosofelile lui Camus despre indestulare si rost in viata nu-si aveau  locul acolo, in acea zi de vara, lunga si calda ca o tipsie de jar.

“ Atentiune dragii mei, dupa cum spunea Sfintul Pamvo, sa dai doar celor lipsiti deoarece pamintul  e neroditor. Iar minastirilor din Egipt sa nu dai nimic, pamintul lor are indestulare si pot sa se hraneasca din osteneala lor, deci, dragii mei, asa precum bine stim, viata e scurta, sa nu-i pierdem timpul. Asa cum cel care tocmai s-a dus la domnul, asa exista lucruri in oameni lucruri de admirat…cum bine zicea Camus. Da dragii mei, celebrul Camus care ne povatuia sa nu asteptam judecata de apoi, fiecare zi avind propria judecata. Si, cum tot Camus zicea, cel care a plecat catre cele vesnice poate sa ne transmita de dincolo de cer ca exista in mijlocul iernii o vara. Fericirea. Pentru ca are dovada ca nu e important cit de dura e viata cind in interior exista ceva care ne apara incontinuu…adica iubirea de Dumnezeu si de oameni….”

Priveam auditoriul din jurul meu si brusc se facu lumina. Foielile, murmurele si cotelile ma facura sa inteleg zicerea prietenei mele atunci cind i-am spus unde ma voi duce: “Iti trebuie rabdare daca mergi acolo la inmormintare.”

Preotul isi continua, neclintit, speech-ul… “Onorata asistenta, Iubirea noastra fara indoiala era mereu prezenta, dar era pur si simplu inutilizabila, greu de dus, inerta in noi, sterila ca si crima sau condamnarea. De aceea, eu vin si zic ca succesul nu este greu de obtinut. Greutatea este sa-l si meriti. Sa faci din el un scop in viata, un sine qua non. De aceea va supun atentiei un singur lucru: a hotari daca viata merita sau nu sa fie traita pentru a avea success inseamna a raspunde la problema fundamentala a filozofiei.”

Si-atunci, de undeva de linga sicriu, dupa ce-si mutase de nenumarate ori greutatea cind pe un picior cind pe altul, feciorul defunctului pufni filosofic facindu-si auzit peste multime, glasul baritonal : “ D’apoi, ştii ce domn’ părinte, mai doamne şi-o mai fute de ea  filozofie şi de el Camiu,  da’ gată cu poveştile astea că tre’ să merem cu mortu’ la groapă! Se răcesc şi sarmalele şi merindea de post ce vrusăşi s-o facem!”

Asistenta inghetase. Preotul ramasese cu un deget ridicat sugestiv spre slavile cerului si–ale lui Camus. Brusc i se inrosi chelia apoi inchise cu un pocnet sec biblia. Se intoarse si pleca in pas alergator spre cimitir, cu tot alaiul in urma lui, fluturind si prapuri si stergare si oameni carora nu le venea sa creada ceea ce auzisera. Dar care respirau usurati ca scapasera.

Atunci, pe linga multe alte filosofeli, am auzit prima data in viata mea de sarmalele cu prune ca mincare de post, tot atunci le-am si mincat si tot atunci, o Feteasca alba, demential de buna si de aromata mi-a netezit calea catreo paralela intre post si sacrificiu ca si jertfa de singe, ca niste ritualuri specifice doar unor anumite momente critice in care, momentul e elementul de  mediere intre divinitate si animale. Si, daca in sacrificiu, contactul profanului cu sacrul se realizeaza prin absorbtie alimentara, in post, lipsa alimentatiei, prin purificarea spirituala, mediaza un dialog cu fortele divine” .

Va prinserati, nu, ca e tot de la domn parinte cetire, ca doar la dreapta lui sezui la masa ?!

*

1 varza murata

3 cepe

1 pahar de untdelemn

piper boabe

100 gr prune uscate ( sau ciuperci, optional stafide, felii de mar uscate sau urda, etc.), tocate bucati mici

1 ceasca orez

1 pahar bulion gros de rosii

1 morcov ras

sare, piper macinat

boia cit sa coloreze totul

Varza se spala atit cit sa iasa sarea. Se pun deoparte 15-20 de foi de varza, iar  restul se toaca fin.

2 cepe se toaca si se calesc in ulei. Se adauga orezul si apa, sarea si se lasa sa fiarba. Cind totul e fiert, se adauga prunele.

Sos: Se toaca o ceapa, se caleste usor in ulei cu boia si piper . Se stinge cu bulion.

Se unge o cratita cu ulei. Se umplu sarmalutele. Se aseaza in cratita cu varza tocata si morcovul ras, se toarna sosul peste, se pun la cuptor, acoperite, circa o ora.

sarmale_post16

 

*

Nota: cind am facut eu sarmalele, am folosit ceapa verde si prune deshidratate si usor afumate.

 

De la Adam si Eva la placinta cu gutui/From Adam and Eve to Quince pie

 

gutui coapte4
(for English version scroll down the page)
Undeva intre Marea Caspica si Marea Neagra si-a gasit casa o saminta de ‘mar de aur’. La inceput salbatica, saminta se gindi sa-si inalte falnic puterea si sa-si scoata semet capul in lume strigindu-si victoria. Multi o vazura, multi o rivnira, multi se bucurara de darurile pe care ea le oferea lumii.
Inainte de Hristos,  grecii se gindira s-o pomeneasca in scrierile lor desemnind-o ca facind parte din ritualul de nunta. Naturalistii antici se gindira ce se gindira si pe loc o numira ‘marul vrabiutei’ sau ‘marul de aur’. Mesopotamienii se hotarira s-o aduca in ograda lor si s-o cultive, undeva la nord de Irac, intre Tigru si Eufrat. Povestea si istoria s-a scris. Crescuta si adaptata pentru a bucura sufletele, limbile si imaginatia(si asta cu mult inainte ca marul sa existe pe acele paminturi), galbena gutuie a fost cintata de Solomon in ale lui Cintari.
Si-o intrebare, mai mult decit retorica incepe sa-si tese cale pe limba: chiar a muscat Eva din marul interzis in acea Gradina a Edenului ? Unii istorici, intelepti le-as zice eu, cred ca posibila tentatie din Gradina Raiului n-a fost altceva decit o gutuie. Cum, n-a fost altceva nici marul daruit de Paris frumoasei Afrodita. Sa mai pomenesc de darul facut Ioanei d’Arc la sosirea in Orleans dupa ce i-a eliberat pe francezi de sub dominatie engleza ?
In Slavonia, cind un copil se naste, se planteaza un pom de gutui, ca simbol al fertilitatii, dragostei si-al vietii. Iar Plutarh, in ale lui „Vieti”, spune ca Solon ar fi decretat ca mirele si mireasa sa fie inchisi impreuna in pivnita si sa manince impreuna o gutuie.
Frumos, nu ?
De la Adam si Eva am trecut la o placinta cu gutui. Absolut dementiala. Nu stiu daca a mai facut-o cineva inaintea mea cum, nu stiu daca va fi pe placul multora care, probabil, se gindesc la acreala fructului. Va spun ca nu e asa precum va ginditi. Vin si va mai spun ca e o placinta de o finete desavirsita in ciuda asprimii foilor si-a cuvintelor, de o savoare inimaginabila si de-un gust pe care-l veti tine minte.
Pentru mine, placinta asta, un produs 100% Mala, e un suprem gust intre cele ‘placintesti’. La fel cum e si cel al placintei cu brinza dulce si vanilie.
gutui coapte5

Ingrediente:

1 pachet de „Foi de placinta”
10 gutui medii
zahar
scortisoara
gris pt. presarat pe foi
ulei pt. stropit foile si tigaia
Gutuile spala-le, pune-le intr-o tava si da cu ele la copt, in cuptor, pt. 30-40 de minute. Scoate-le si lasa-le sa se raceasca pt. o vreme.
Fiecare foaie stropeste-o cu ulei, presar-o cu gris, rade mare cite o gutuie, presara generos cu zahar, scortisoara dupa gust apoi ruleaz-o. Coace-le in tigaie dubla(cu capac cu functie de tigaie si el) si stropite cu ulei, cite 10 minute pe fiecare parte, la foc mic. E mai mult decit suficient.
Daca nu incap sulurile in tigaie, taie-le in doua.
Cind sunt reci, presara-le cu zahar pudra.
Idee: foile de comert nu se preteaza la copt in cuptor fara o cantitate apreciabila de grasime, altfel vor fi uscate si mai mult decit deranjante la mincat.
gutui coapte3
„The homeland of the quince lies between the Caspian Sea and the Black Sea, a mountainous region called the Caucasus that touches northern Turkey and Iran as well as Southern Georgia. A knobby, irregular shaped variety still grows wild in this part of the world.
Mention of quince appears in Greek writings about 600 BCE as a ritual item in wedding ceremonies. Pliny, a Roman naturalist and writer of the first century CE, was familiar with quince and mentioned it when he described the Mulvian variety, a cultivated quince, as the only one that could be eaten raw. Columella, another ancient naturalist, describes three other varieties he names as the sparrow apple, golden apple, and the must apple.
Cultivation of the quince began in Mesopotamia, an area now Northern Iraq between the Tigris and Euphrates Rivers. Between 200 and 100 BCE, this „golden apple” was cultivated by the Greeks as it traveled into the Eastern Mediterranean. The quince was actually cultivated prior to the apple and reached Palestine by 100 BCE. Reference to the apple in the Song of Solomon may not have been an apple at all but might have been a quince instead.
Did Eve really bite into an apple that she plucked off the forbidden tree of knowledge of good and evil in the Garden of Eden? No specific name is given to the fruit she tasted from that tree, though apples are mentioned later in the Bible. Some historians believe Eve’s fruit of temptation might have been a pomegranate or possibly even a quince.
In Slavonia (Croatia) when a baby is born, a quince tree is planted as a symbol of fertility, love and life. In the Canary Islands and some places in South America, a quince is used to play an informal beach toss-and-swim game, usually among young teens. When mixed with salt water, a mature quince will turn its sour taste to sweet. The game is played by throwing a quince into the sea. All players race to catch the quince and whoever catches it, takes one bite and tosses the quince again, then the whole process gets repeated until the quince is fully eaten. Ancient Greek poets (Ibycus, Aristophanes, e.g.) use quinces (kydonia) as a mildly ribald term for teenage breasts. Although the book of Genesis does not name the specific type of the fruit that Adam and Eve ate from the tree of knowledge of good and evil in the garden of Eden, some ancient texts suggest Eve’s fruit of temptation might have been a quince. This was referenced during the Jeopardy  scene of the film White Men Can’t Jump. In Plutarch’s Lives, Solon is said to have decreed that „bride and bridegroom shall be shut into a chamber, and eat a quince together.”
The film El Sol del Membrillo (1992) is a documentary about a painter, Antonio López García, who spends September through December painting a quince tree in his garden.”
(Wiki source)

Ingredients:

10-12 sheets of pie
10 medium quinces
sugar
cinnamon
semolina for sprinkled on sheets
oil for sprayed on sheets and pan
Wash quinces, put them in a baking pan and bake them into the oven for 30-40 minutes. Take them out and let them cool for a while.
Sprayed with oil each sheet of pie, sprinkle it with semolina, grate a quince on each, sprinkle all generously with sugar and cinnamon. Roll then the pies. Put them in a double frying pan (with lid according to the pan), sprinkle with oil and fry, on low heat, for 10 minutes on each side. It’s more than enough.
If the rolls do not fit in the pan, cut them in half.
When cold, sprinkle them with powdered sugar.
gutui coapte6

 

Compot de mere cu arome bahice

 

compotmere2

Nu stiu altii cum sunt dar…cam asa incepe povestea lui Creanga. Asemeni lui, am si eu povestile mele(„moldovenesti”) care mi-au leganat copilaria cu dulcele grai al imaginatiei dusa pina la granita cu fantasticul. Asemeni lui Creanga, am povestile care se spun in taina la gura sobei sau te lauzi cu ele de ti se umfla-n pene,  nemasurat, orgoliul.

Ca orice poveste, cea de azi are dramul ei de adevar si fictiune. O pot spune tainic, la gura sobei, in speranta ca doar Sfintul Ilie o va auzi si ma va ierta ca am mincat merele inainte de 20 ale lui Cuptor si ca nu le-am dus mai intii la biserica, in buna traditie a unui sat romanesc. Ca doara roadele din pomul domniei sale fusera…
Daca Alexandru cel Mare a cautat in India si Persia ‘apa vietii’ gasind in schimb merele si-a facut din ele o poveste de viata, asa vin si eu si spun, in gura mare, povestea de poveste despre un mar cretesc si-un vin alb.

compotmere5

Asa cum getii au invatat sa cinsteasca „Aur Mara”, asa cinstesc si eu azi marul, cu un compot din care sa iau o gura sanatoasa, sperind ca nu se va mai intimpla ceea ce s-a intimplat cu multi, multi ani in urma, atunci cind, dupa degustarea lui, am cazut intr-un somn cu reverii si reverente la adresa unui comportament ce tine de tarimul lui Bachus.

Ingrediente:

1 kg mere cretesti sau orice alt soi acrisor, fara coaja si simburi si taiate in patru
700 gr zahar
1 baton scortisoara
300 ml apa
700 ml vin alb, licoros, dulciu si parfumat
1 l-ta coaja de lamiie
Merele se fierb cu restul de ingrediente pina se inmoaie. Se scot cu grija din lichid si se pun deoparte. Siropul se continua sa se fiarba pina capata ceva consistenta. Se adauga 1 l-ra apa de flori *,  se amesteca de citeva ori apoi se toarna peste mere.

compot

Amintirile mele legate de compotul asta sunt variate si amestecate, ca sa nu spun confuze. Stiu ca avea un gust demential de bun care te indemna la nesimtire ca apoi, daca depaseai masura, sa-ti dea cu tifla facindu-te sa te intrebi „ce naiba sa-ntimplat”…Si cam atit. Si era o zi senina si torida de vara.

Atmosfera faina de petrecere si restul …. stiti voi.

 

Legenda:

* In alt material o sa va arat cum, in bucataria proprie, se poate face apa de flori. Costurile ? Minime fata de cit ati plati, in magazinele de profil, pentru o sticluta.