Arhive categorie: Romanian cuisine

Pita cu leurda a bunicii si-o poveste cu furnici

pitaculeurda10

Cica si omul neolitic o minca iar in Roma antica, vindecatorii o numeau ‘Herba Salutaris’. Nu in zadar, in anii ’40, rusii si-au mutat bazele cercetarilor in Siberia pentru a descoperi alternative suplimentare la hrana unui popor saracit deja de razboi, infiintind astfel catedra de fiziologia si microbiologia plantelor. Ceva mai la rasarit, calugarii tibetani practicau si inca practica pe durata a 22 de zile o cura de dezintoxicare in care, hrana vegetala avea/are un adaos de pasta de usturoi sau leurda.
Nemtii si nordicii europeni au ridicat ‘buruiana’ la rang de regina a primaverii impartind titlurile nobiliare intre ea, urzici si lobode.
Romanii neaosi, marea majoritate, au auzit de ea insa n-o cunosc. Cei care o cunosc, fie n-au mincat-o in viata lor ramanind la stadiul de presupuneri in ale gustului, fie ii stiu foarte bine calitatile insa n-au acces la frunzele verzi si lucioase. Cei care au acces, fie strimba din nas pentru ca e prea mare deranjul unei deplasari la munte, fie o culeg si-si aprovizioneaza congelatorul cu o cantitate apreciabila(ca sa ajunga pentru tot anul bucataresc), fie o culeg si-o vind pentru 1 leu kilogramul aceluia care o va revinde neamtului sau occidentalului cu 5 euro per kg facind astfel o buna afacere, nu ?
Ei bine, m-am considerat o norocoasa atunci cind, o plasa indesata cu leurda a aterizat in bucataria mea. De la cine, nu mai are importanta acum. Important e faptul ca, ‘buruiana’ asta cu atit de multe nume, mai mult sau mai putin stiintifice si cu nebanuite calitati, mi-a stirnit amintiri in care, o bunica si-a ei copchila, intr-o zi de joi inaintea prinderii postului Invierii au facut o pita cu usturoiul ursului, pita pe care-au impartit-o furnicilor.

Si era o zi speciala dedicata tuturor jivinelor, zi in care, bunica a cintat un cintec vechi de cind lumea si pamintul si-a alungat nemernicele de insecte care au avut indrazneala sa ciupeasca de picioare o copchila nabadaioasa ce-si gasise loc de joaca taman pe-un falnic si mindru musuroi.

Si povestea continua, intr-o bucatarie de bloc postdecembrist, undeva la al doilea etaj si-n care, pita cu leurda a bunicii a capatat parca, alte valente si insemnuri ceremoniale. Si totul fara reteta si fara gramaje. Ochiul si amintirile au fost singurele masuratori admise.

 

pitaculeurda6

Aluatul simplu de piine fu rupt in bulgari de dimensiunea unui pumn, aplatizat si pus la copt, la foc mic, fie pe tigaia grill, fie in tigaia minune cu fundul dublu si antiaderent, fara nici un adaus de grasime. Cind pita fu intoarsa pe partea cealalta, partea coapta de deasupra fu unsa cu o pasta facuta din frunzele tinere de leurda( spalate bine si scurse) la care s-a adaugat sare grunjoasa, citiva mieji de nuca, nitica brinza maturata(rasa fin), ulei de masline si citiva stropi de otet de mere (e bun si cel de vin alb).  Masura gustului final a depins de dorinta de moment si de amintiri.

Cind baza aluatului fu si ea rumena, pita fu scoasa din tigaie si pusa pe-un blid vechi si el de cind lumea. Ce a urmat n-a fost decit o alta amintire a unor vremuri care mai exista doar in ancestrala memorie de lunga durata(si-ntr-o poveste pe care, daca aveti curiozitatea, o puteti citi doar aici si n-o sa va para rau).

Simplitatea unor timpuri si…gusturi(de ce nu?) face cit alte 1000 de moderniste si fitoase vremuri.

Sa comit oare o impietate echivalind timpurile?

 

U ! Furnici, furnici, furnici,

Rosi, negre, mari si mici,

Aripate, nearipate,

Fugiti incolo departe,

Cu aste faramituri mincate…

Luati, mincati si va umflati,

Prin casa si aratura mea,

Sa nu dati !

pitaculeurda12

Si, pentru ca imaginatia si imaginarul sunt la ele acasa cind intru pe tarimul fascinant al bucatarelilor, nici de asta data nu mi-am dezmintit naravurile.

De la pita cu leurda a bunicii, am sarit pirleazul frontierelor si-am pus gindul, sanatos de altfel, in ciubota peninsulara, unind(in cuget si simtiri) clasicul neaos cu un alt clasic de-aceeasi ginta. Latina, cum altfel? Si, cum altfel putea sa fie pita mea cu usturoiul ursului daca nu o rotofeie pizza pe care sa se lafaie si citeva felii de rosii uscate, citiva bocconccini rupti maruntel si fireste, citeva verzi fire de leurda ? Si totul facut in aceeasi tigaie, insa, de asta data, sub capac.

Tehnica folosita a fost aceeasi ca la pita. Dupa ce-am intors aluatul pe partea cealalta, l-am uns cu pasta de leurda si-am presarat deasupra rosiile uscate, brinza si leurda. Capacit totul si lasat la foc mic pina s-a rumenit si baza.  Ce a iesit? Se vede, nu ?

Asta pita cu leurda dar si pizza cu ‘usturoi salbatic’ pleaca frumos-frumusel catre Adina aka Cat’s kitchen pentru a fi virita (la modul cel mai cumsecade cu putinta!) in proiectul numit Dulcea Romanie si initiat (spre mare lauda) de Mihaela.

******************

Un material cu ceva ani vechime, updat cu sufletul. Si cu mintea.

 

 

 

Reclame

Fazan prajit in zeama dulce/ Fried pheasant with sweet sauce

a1-4

*

Un Craciun ca o poveste, un Craciun de poveste! Cam asta asteptam fiecare de la perioada asta de an in care ne punem, parca, toate sperantele neimplinite. Poate visurile? Sau poate planurile ? 

Tragem linie si cuantificam emotiile, trairile, realizarile, implinirile. Ce ne ramine de facut? Trecem peste teama unui viitor incert, ridicam privirea spre Inalt si acceptam ca darul de acolo trebuie sa vina. Si din noi insine.  Si abia atunci ne putem bucura.

Am croit altfel materialul de azi din Oala pentru ca altfel e ziua de azi, altfel e starea care ma incearca citind multe despre preamultele care se intimpla in jur astfel ca, vin cu o bunaciune de reteta ardeleneasca de secol XVI, o reteta gasita pe site-ul Sotirelis si adusa la suprafata de Tudor.

Crescuta fiind de o unguroaica, traind intr-un amalgam de natii care aveau cuvint si stare si care stiau cum si ce sa manince, va dati seama ca, reteta scoasa din „Cartea de bucate a Annei Bornemissza”, soţia principelui Transilvaniei Mihail Apáffy, vine la fix pentru a celebra finalul si inceputul.

Asadar dragilor, de poveste va doresc sa va fie sarbatorile, ca o poveste  frumoasa  vreau sa va fie Noul An ce sta sa vie! In rest, ceea ce va doriti sa vi se implineasca!

*

Reteta o gasiti aici:  Fazan prajit in zeama dulce

(foto si reteta apartin site-ului Sotirelis)

……………………………………………………………………………………………………

A Christmas as a story or a Christmas story in itself? That’s what we’re always expecting from this period of year in which we put all our unfulfilled hopes, or maybe our dreams or maybe the plans as well…

We are drawing the line and quantify emotions, feelings, achievements and accomplishments. What’s left to do? We go over the fear of an uncertain future, we look up to the sky at the Almighty and accept that the gift from there must come. From ourselves as well. And only then we can rejoice.

I decided to differently present today’s material from “OalaLumii” because today is different, it is different in the way that challenges me (especially now, when expectations are so high and the stakes are raised at the highest standards).

Recently I read a recipe from the 16th-century Transylvania, a recipe found on the Sotirelis’ site and brought up by Tudor.

Raised by a Hungarian woman and having lived within a mix of established and wealthy nations who knew how to eat, you realize that this recipe from „Anne Bornemissza’s Cookbook”(the wife of Transylvanian prince MihailApáffy), comes exactly at the right time to celebrate the end and the beginning!

So, dear friends…a fairy tale be your holidays, like a beautiful story I want to be your New Year and everything you want I wish it would come true!

*

The recipe is here: Fried pheasant with sweet sauce

(photo and recipe credit: Sotirelis)

 

 

 

 

Un blid de mamaliga cu lapte. Si unul cu brinza alaturi

mamaligaculapte1

Intr-un loc in care cerul parca sta sa se uneasca cu pamintul, in care si timpul pare a nu se mai masura cu secunda sau ora, in care zapada sau mirosul greu al gerului care-ti ingheata respiratia devin una cu tine…ei bine, acolo e locul meu de poveste.

Am facut iar acea calatorie ritualica care ma trimite in eternitatea unei clipe binecuvintate de zimbetul si sufletul celei care a fost bunica. Am refacut drumul sfint din acea Noapte Sfinta in care ea nu a mai ramas decit o amintire, inca vie printre atitea si atitea amintiri. Si daca lumina lampii de deasupra mesei a desenat din nou pe peretii albi, de var, umbre de Viflaimi, mosi si uratori, asta i se datoreaza tot ei.

mamaligaculapte3.1

M-am bucurat in gheata tirnatului nins de-o iarna nebuna de jocul a doua pasari care veneau linga blidul meu cu mamaliga, ciugulind farimele pe care le aruncam lor, asteptind, poate, o minune. Nimic aparte, nimic deosebit. Doar un moment din eternitatea careia i-am subscris cu amintirea bunicii, doar o clipa de amintire magica, doar un blid de mamaliga cu lapte si unul cu brinza.

Si, parca i-am simtit iar mirosul, cum vag am simtit miros de cojoc de oaie tabacit pe vetrele stinelor prin care isi facuse veacul. Sa fi fost o halucinanta senzatie dictata de oboseala? Nu cred .

Dimineata insa, pe masa, pus frumos pe un stergar, ma astepta un blid de mamaliga proaspat facuta.

Un blid cu lapte. Si unul cu brinza alaturi.

mamaligaculapte2.1

 

 

 

Floarea, Ibi si balmosul de Gorj

balmos de Gorj3-002

 

Una dintre amintirile care reuseste mereu sa ma scoata din griul cotidian apartine vremii cind eram un vajnic cadru medical intr-un program pilot ce implementa, in sistemul nostru medical, ingrijirile pacientilor cu Alzheimer si dementa.

Atunci, apoape cu douazeci de ani in urma, intr-una dintre acele garzi, putin spus grele, in care totul in acel spatiu era la comun, s-a intimplat sa maninc ceva ce am repetat again and again cind am vrut altceva in farfurie. Da, despre balmosul de Gorj fac vorbire acum. Si tot legata de mamaliga asta e Floarea, femeiusca mica, iute ca piperul, un veritabil pom de craciun al mopurilor, lavetelor, galetilor si maturilor.

Am zimbit sugubat amintirii mai ales cind am ajuns la momentul intrarii triumfale a Floarei intr-unul dintre  saloane, cu tot harnasamentul ustensilelor de curatenie agatat de ea.

Ma revad cu ale mele, dind sa trec prin fata salonului respectiv cind, usa se deschide brusc, o galeata zboara pe linga urechea mea facindu-ma sa ma pitesc linga perete nestiind ce mama saraciei se intimpla, cind vad un mop agitindu-se prin crapatura usii si scandalul care incepe. Un dialog savuros romano-maghiar cu un limbaj suburban plin de organe virite si scoase(in si din context, evident!), limbaj desfasurat in toata splendoarea si frumusetea lingvistica, cu Ibi, o dementa sadea care nu-si mai recunostea familia, zdrahon de muiere care o paruia de mama focului pe Floarea noastra. Dau sa vir capul pe usa, aproape ca nasul mi-e retezat de un faras zburator, reusesc totusi sa o apuc pe Floarea de mina si s-o trag afara din salon. In urma noastra mai zboara un lighean si-o avalansa de sudalme. O luam la sanatoasa pe coridor, intram in cabinet, ne privim scurt si incepem sa ridem ca nebunele. Si printre hohote abia mai reusim sa ne lamurim nedumeririle.

-Ce saracia s-a intimplat acolo?
– Mala, n-o sa crezi. Astia doi faceau sex.
– Cine?
– Ibi cu Costache.
– Tu fii serioasa, ti s-a parut…. Ai tu frustrarile tale si acu’ vezi peste tot numa’ amor.
– Bai, inca nu m-am ticnit. Costache o calarea pe Ibi, jur !
Nu mai aveam cuvinte.
– S-a enervat ca de ce-am intrat acolo, atunci. Ce trebuia sa fac, zii tu?!
In acel moment, de undeva din neant, un glas preabine cunoscut noua ne sopti:
– Trebuia sa bati la usa si sa ceri voie sa intri. Intimitatea pacientului trebuie respectata.
Si sefu’ se facu nevazut. Caci el fusese. Da’ de unde-a rasarit?
Mult mai tirziu, spre finalul garzii respective, am gasit-o pe Floarea sprijinita de balustrada terasei sectiei. Fuma si tragea din tigara de credeai ca-i ultima.
– Auzi Mala, eu nu inteleg un lucru, cum mama naibii mai pot astia la 80 de ani? Al meu are numa’ cincizeci si deja nu mai poate.
– Pai, nah …
– Stii ce, hai mai bine sa mincam. A venit ieri soacra-mea de la Novaci si-a facut un balmos ca la Gorj. Stii cum e? Te lingi pe degete. O palinca de pere merge cu balmosu’ asta, ce zici?
– Dupa ce iesim… Auzi Floare, da’ spurcate injuraturi stie Ibi, tre’ sa-i zicem sa ne invete si pe noi, ce zici ?
Si-n acel moment timpul s-a oprit. Dupa o garda nebun de nebuna, viltoarea de laptarii amestecate cu buna stiinta cu un lapte covasit, traznet de bun, a sters toata agitatia unei zile care a ramas o amintire bine sadita intr-un trecut ce a insemnat si inca inseamna mult.
Ce e balmosul de Gorj pentru mine? O alta facatura culinara care a marcat, in spatiu si timp, un alt moment frumos. Si asa va ramine ever.  Daca il incercati, nu uitati sa-i alaturati un „ceva” tare in grade care sa dreaga calea, ca-i grea lucrarea, va asigur.
Cit despre gust… Of, Doamne! Mai ada Doamne!

balmos de Gorj4

 

(de la Floarea cetire:)
cam de-o sita plina de faina de malai da’ din cea fainoasa
o bucata buna de cas proaspat, ras
o sticla de jintita, cam de-un litru
smintina cam tot p-atita cit casu’
unt la fel
sare dupa cum se vrea

 Untu’, smintina, jintita si sarea le fierbi la focu’ mic. Cind clocoteste adaugi cite putin malaiu’ pina iese de-o mamaliga, mai moale, si pe care-o fierbi bine. Adaugi casu’, amesteci, lasi sa dea citeva clocote si-i gata.  Il maninci cu lapte covasit, daca vrei. Si-i chiar bine s-o faci !

 

 

 

Fusaica facaluita

fasolefacaluita2

 

Povestea fusaicai de azi e atit de comuna incit n-am niciun dubiu ca o stiti. Fusaica? Hmmm, nimic altceva decit fasolea cea de toate zilele a rumanului spasit si umilit de munca multa. Ca-i mai zice si pasula, ca-i mai zice bobi, ca-i mai zice fasole (elegant nu, ca mde , obrazul subtire cu obligatii se tine!), ca latinii o considera o vulgaris (brrr, americanii i-ar trimite-n court si-ar cere despagubiri pt. calomnie)…. ei bine, tot aia-i la final. Cum o dai, cum o intorci tot la fasole ajungi.

Nu stiu ce-mi veni azi ca sa fac o clasica mincare de fasole … asa, de drag si de dor… ca mare alean mi-e dupa amintirile copilariei. Si, daca bunica obisnuia s-o facaluiasca pina iesea si untul din ea de nu-ti mai trebuia s-o ungi cu nimic si-i mai si trintea deasupra o ‘capatina’ mare de ceapa si una de usturoi ostoite-n paprika si oloi de bostan atunci, undeva in Salaj, o tanti priceputa tare intr-ale bucatarelilor, mai implinea frumusetea cepei cu o lingura de pasta de rosii de nu stiai ce te indemna mai tare la a imbuca…

Acum, stind sa judec care dintre cele doua variante era mai buna, ajung negresit la concluzia ca Mosu’ avea dreptate atunci cind, din coltul mesii, striga a porunca : ” Soficaaaa …ia mai arunca si ceva cirnat prajit pe fasolea ‘ceea … ca porcu-i leguma”. Raspunsul venea invariabil, acelasi: „Fara frica de Domnul mai poti fi omule….rinduiala bisericeasca e de musai iara fusaica asta se minca fara carne „. (De ce moata de bunica-i zicea fasolii tocmai fusaica, un apelativ fagarasan, asta numa’ Dumnezeu stie ! )

Auzind astea, ateul convins din Mosu’ respecta decizia bunicii si asta numai si numai de dragul ei si cu gindul la cele lumesti, strimb dar strict diriguite din sfere inalte spirituale. Si-asa ateu cum a fost, a murit ca un crestin, cerind prezenta unui preot si pomenind fusaica facaluita a bunicii.

fasolefacaluita4

 

Ingrediente:

1 kg de fasole cu bob mare (…ca si copiii erau multi)

1 pahar de ulei

1 ceapa rosie (sau alba)

1 l-ra otet

sare

 

Sosul:

1 ceapa, tocata nu prea subtirel

1 capatina medie de usturoi, feliat si el

2-3 l-ri mari de ulei

1 l-ra buna de boia dulce

1 l-ra pasta rosii (optional)

 

Si fierbea bunica fasolea impreuna cu ceapa pina-si da fasolea in petec de umflata ce era, o scurgea bine si-o lasa sa se raceasca. O lua apoi la facaluit(frecat), cu facaletul de mamaliga, pina devenea ca un piure. O sara, adauga uleiul, freca iar fusaica apoi, picatura cu picatura, punea otetul.

Pt. sos, prajea(pe dunga plitei) ceapa si usturoiul pina se inmuiau. Adauga boiaua, iar tanti salajanca mai tipa deasupra si-o lingura de pasta de rosii .

(Mai amestecau amindoua, de citeva ori, in sos si….era gata de ‘boit’ fusaica.)

 

*

 

 

Stridiile lu’ Zela

Pentru ca lucrurile sa aiba un inteles la final, va spun ca materialul asta  are oaresce vechime, fiind publicat pt. prima data acum 3 ani, intr-o zi de Sfinta Duminica, pe blogul de bucatareala al Dianei.  Cu amintirea la purtator, aduc a doua oara, in noua casa a Oalei lumii,  ceea ce se vrea a fi o poveste cu incarcatura emotionala speciala.

Si, cum calatorului ii sta bine cu drumul si condeierului cu litera, va las a citi in taina si liniste despre povestea unor stridii, despre prietenie,  pasiune, viata si multe altele. Poate iubire ? Si multumesc divinitatii ca mi-a dat puterea si intelepciunea de-a alege tot ceea ce-am ales pina acum si fara de care n-as fi fost cea care sunt azi…

*

stridii2

 

*

Îl priveam pe lipoveanul care-și scărpina barba lungă și albă cu degetele pătate de fumul țigării amintindu-mi ceea ce-mi spusese felcerul satului…”e un înțelept care inventează viața iar nouă nu ne rămâne decât să i-o trăim”. Cred că a fost pentru prima dată când n-am avut nici o replică, nici un cuvânt de spus. Priveam doar bărbatul mare, cât muntele, care se mișca precum peștele în apă în bucătăria cherhanalei lui Ali și-i invidiam siguranța cu care mânuia cuțitul și ceaunul.

Nu știam ce vroia să gătească. Nu zicea nimic,  doar mormăia ceva în stuful bărbii albe, aruncându-mi, din când în când,  ocheade curioase.

Nu eram în apele mele mai ales că, noaptea ce tocmai se încheiase, mă chinuisera  țânțarii care vruseseră  să-și facă de cap cu fiece petec de piele pe care-o aveam la vedere. Simțeam că-mi cad ochii-n gură de oboseala și nu mai aveam vlaga  necesara să merg la balta din spatele cabanei ca să mă spăl. Reușeam doar, la cinci dimineața, învelită într-un țol care mirosea de trăznea a pește și fum, să privesc un răsărit de soare care încerca să se nască dintr-o deltă absolută și fantastică.  Doar câte-un murmur de apă se mai spărgea lin lângă bărcile întinse pe dungă, în malul ostrovului.

 Reușeam, la cinci dimineața, să sorb dintr-o cafea turcească, cafea pe care Ali mi-o făcuse cu toată îndemânarea lui de înțelept care a văzut, a trăit și-a tăcut multe. Poate prea multe.

 

stridii1

 

  Si priveam, tot la cinci dimineața, niște stridii imense pe care lipoveanul le adusese (Dumnezeu știe de pe unde!) și pe care le pregătea în cel mai simplu mod cu putință. (Bănuiam că bulgarii lui prieteni avuseseră un cuvânt greu de spus în toată afacerea asta…)

Mă rugam divinității la care mă mai rugasem de atâtea ori de când mă aflam în deltă, să mă facă să-mi placă mâncarea pentru că, episodul “hamsii murate” încă-mi răscolea amintirile gurmande.  Și nu în modul cel mai plăcut cu putință !

  Nu-mi luam ochii de la cuțitul mic și lat cu care lipoveanul deschidea extrem de usor stridiile, fascinindu-ma șuvița de apă sărată care se scurgea, fin, din sideful cochiliei. Vedeam cum arunca apoi într-un vailing cu apă curată carnea crudă scoasă din scoică, pentru a o spăla. O zvântura între palmele mari și asprite de vânturile deltei  pentru a o lăsa, pur și simplu,  să cadă în usturoiul verde, tocat fin, ce sfârâia ademenitor într-o tigaie mai mult adâncă decât întinsă, cu unt topit in ea. Și-acum venea partea care mie mi s-a părut fantastică. Din când în când, stingea toată făcătura asta care mirosea demențial de bine, cu un vin alb de galben. Învârti de câteva ori cu lingura de lemn în carnea stridiilor apoi opri focul de sub tigaie. În cochiliile de sidef, spălate și uscate, puse carnea din tigaie apoi aranjă totul pe un platou mare și alb ce-ți lua ochii cu strălucirea lui. Și parcă nu se prea potrivea albul ăsta de restaurant cu atmosfera cherhanalei pierdută în sălbăticie!    

      N-am mai stat să fac potriveli de stiluri și-am luat o bucată de mămăligă aurie rămasă de cu-o zi înainte și-am întins pe ea carnea dintr-o cochilie.

      Dacă aspectul dete cu mine de pământ și mirosul m-a făcut să închid ochii cu gândul la nopțile de poveste ale Dobrogei, atunci gustul mă zvârli în cer vrând să-mi vâr degetele toate în bunătatea ce se dezmăța cu nesimțire pe platoul prea pretențios pentru sufletul unei femei ce întâlnise provocarea acolo unde se așteptase cel mai puțin s-o găsească. Și-am savurat în acel moment, cu toate simțurile de care eram în stare, o carne fină cu aromă de apă de mare și de iod și care, pe vremuri era considerată a fi mâncarea săracului iar azi i se plătește greutatea în aur! Poate doar o dulceata de strop de miere si una de zeama de lamiie sa vina sa intregeasca miraculos (poate majestuos?) un gust nestiut de mine pina atunci …

*

 

 

 

Cartofii cu chimen ai lelei Arhira

cartoficuchimen4

 

In „Tara Fagilor” timpul a stat in loc.

Daca vinul tamiios gilgiie sprintar in oalele de lut imbiind nasul, limba si gindul la adinca degustare si cugetare, atunci mirosnele ce ies din cuptor te fac sa-ti indrepti ostentativ si intrebator (a nerabdare) privirea spre aburul care iese obraznic pe linga usita metalica proptita de lelea Arhira in gura pintecosului de pamint. Ce-o fi?  „Eiiii…oliecuta mai stati ca vine acusica” zise ghidus batrinica iute ca piperul si ridata parca de toate vinturile Bucovinei. „Ia d-acilea niste tamiioasa ca-i cu gust de para si-o sa vezi ce bine-a fi”. Si-a fost pina cind nu mai stiam ce simteam mai intii…para tamiioasa, migdala cu gust de polen varatic sau aroma de chimen ce ma traznea naucindu-mi poftele de drumet obosit.

Nici ortacii de drum nu erau de alta parere asa ca, o tot imboldeau pe lelea sprintena ca o tinerica sa mearga sa vada ce se petrece in spatele usitei cuptorului ei magic. Si magia unei cratite largi, de lut ars, poposi sub ochii nostri si-n gurile noastre facindu-ne sa ne inchinam bucatelor care ne trimiteau dintr-un spatiu modern direct intr-unul arhaic si arhaizat de casul care se intindea ca fisiile de taitei, de vinul care cobora a jale si dor dupa fiecare imbucatura facindu-ne sa ne minunam de aroma de chimen salbatic care ne exploda in cerul gurii si de povestile de razboi ale sotului Arhirei, un ciufut dar mucalit cioban, mindru de mindretea produselor sale. Si, peste toate astea, caldura unei veri toride ne facea sa nadusim zdravan cu gindul la cele sfinte, ca era zi de post, sa rugam Divinitatea sa ne ierte pacatul si poftele si sa ne dorim cit mai abitir ” Tine-ma Doamne, sa mai pot … ca-i prea bun!”

 cartoficuchimen3

 

 

Ingrediente:

1 kg-1,5 kg de cartofi

200 gr cas scurs bine si ras sau sfarimat sau, merge si-o telemea proaspat pusa la sare

1-2 oua

1 cana de smintina

unt

1 l-ta chimen salbatic, pisat

sare, piper(dupa gust)

patrunjel tocat (lelea Arhira prefera insa ardeiul iute, uscat si sfarimat)

 

Si-a curatat lelea Arhira cartofii, ii taie cubulete si-i fierse in apa sarata. Ii scurse si dete cu ei intr-un vas uns cu unt. Mai presara deasupra cartofilor nitel unt, chimenul, piperul si sarea. Batu apoi ouale, adauga casul, le amesteca si le turna peste cartofi. Scutura de vasul plin ochi ca sa se aseze toate intr-un fel numai de ea stiut, mai presara deasupra niste cas apoi dete cu vasul in cuptorul incins si-l tinu acolo atit cit sa prinda compozitia o fata colorat de zimbareata. Il scoase, il lasa sa-si mai stimpere naduful apoi presara totul cu fulgii de ardei iuti, tocati si smintina. Si zimbi privind reactia mesenilor care-i calcasera pragul pentru ca stia ce inseamna in gura omului flamind(si nu numai) cartofii cu chimen.

cartoficuchimen5

 

Si atunci, In „Tara Fagilor” timpul a stat in loc. A doua oara.

*