Intr-un loc in care cerul parca sta sa se uneasca cu pamintul, in care si timpul pare a nu se mai masura cu secunda sau ora, in care zapada sau mirosul greu al gerului care-ti ingheata respiratia devin una cu tine…ei bine, acolo e locul meu de poveste.
Am facut iar acea calatorie ritualica care ma trimite in eternitatea unei clipe binecuvintate de zimbetul si sufletul celei care a fost bunica. Am refacut drumul sfint din acea Noapte Sfinta in care ea nu a mai ramas decit o amintire, inca vie printre atitea si atitea amintiri. Si daca lumina lampii de deasupra mesei a desenat din nou pe peretii albi, de var, umbre de Viflaimi, mosi si uratori, asta i se datoreaza tot ei.
M-am bucurat in gheata tirnatului nins de-o iarna nebuna de jocul a doua pasari care veneau linga blidul meu cu mamaliga, ciugulind farimele pe care le aruncam lor, asteptind, poate, o minune. Nimic aparte, nimic deosebit. Doar un moment din eternitatea careia i-am subscris cu amintirea bunicii, doar o clipa de amintire magica, doar un blid de mamaliga cu lapte si unul cu brinza.
Si, parca i-am simtit iar mirosul, cum vag am simtit miros de cojoc de oaie tabacit pe vetrele stinelor prin care isi facuse veacul. Sa fi fost o halucinanta senzatie dictata de oboseala? Nu cred .
Dimineata insa, pe masa, pus frumos pe un stergar, ma astepta un blid de mamaliga proaspat facuta.
Un blid cu lapte. Si unul cu brinza alaturi.
Oala lumii 