Esenta din sticluta mica: Tiramisù

 tiramisu

Asa cum spuneam si altadata, ‘esentele tari se tin in sticlute mici… sau, cum un amic de-al meu isi zicea ale lui vorbe intelepte: ‘sentimentul de fericire trebuie sa il imbraci in forme comune si invizibile’. Ei bine, al meu toscan Tiramisù i-a provocat acelasi gen de fericire care l-a facut sa ofteze cu ochii spre un cer pur romanesc: ” Izbeste-ma cu timpla de stele…” Ce mai conta cine au fost Roberto si Francesca, primii fauritori ai prajiturii italienesti numita si „Pick me up „(meritele oricum sunt ale lor).

Ce importanta mai aveau toate detaliile legate de cantitati si compozitie?
Si totusi conteaza. Si totusi are importanta. Daca il veti face, veti vedea diferenta. Mai apoi, nu va veti mai uita decit chioris la produsul similar din galantare. Azi a contat faptul ca, la finalul fauririi,  gustul a fost acelasi pe care l-am incercat intr-o autentica bucatarie italieneasca, intr-o vara absolut de poveste.
”Superb de bun”, vorba fie-mii, sau, o nebunie de esenta tinuta bine mersi intr-o sticluta peste care, pe nedrept, esti tentat a trece!

tiramisu2

 

250 gr piscoturi
2 esspreso-uri
250 gr. mascarpone
3 galbenusuri, 3 albusuri
120 gr zahar
Marsala, dupa gust (alte lichioruri sunt in mod frecvent folosite ca subtituenti pentru traditionala Marsala, folosindu-se chiar si rom, vin de Madeira, brandy sau coniac)
Mixeaza bine galbenusurile cu zaharul pina se cremuiesc foarte, foarte bine. Adauga brinza mascarpone si Marsala apoi omogenizeaza. (Consistenta e usor cremoasa, nu va speriati!). Bate bine albusurile apoi incorporeaza-le in masa de brinza si galbenusuri. Omogenizeaza usor.

Ia piscoturile, trece-le rapid prin cafea si aseaza un strat intr-o forma patrata sau dreptunghiulara.
Acopera-le cu jumatate din cantitatea de crema.
Peste crema, aseaza alt strat de piscoturi tavalite prin cafea.
Acopera cu celalalt strat de crema.
Acopera totul cu folie si da la rece peste noapte.
A doua zi, se scoate de la rece inainte cu aprox.15 minute de a-l servi apoi se portioneaza si se pudreaza cu cacao.

 

NOTA:

  • Dublati cantitatile din start. O sa mai vreti, va asigur !
  • Lichiorul folosit a fost cel de nuci, fabricat de mine acum doi ani, o licoare ajunsa deja la virsta bunaciunii aromelor care-ti explodeaza-n cerul gurii intr-o suma de gusturi: amar, dulce si acrisor.
  • Musai sa fac un update la nota asta si sa spun ca, o draga prietena de-a mea, Oana Aksoy, a dat dulcelui asta cea mai tare definitie pe care am putut-o intilni vreodata: Eu văd prajitura asta ca pe-o băutură fină pentru gagici, dar care se ‘bea’ cu furculiţa.” Cheers, Oana draga… ca mare dreptate ai avut !!!

 

Placerea din durere: borsul pescaresc

Cherhanaua lui Ali o gasisem relativ usor printre copacii ostrovului si atmosfera care o inconjura ma facu sa ma zgribulesc in tricoul gros. Priveam apa care incepea inca din ograda circiumei si ma rugam cerului sa nu patesc oaresce prin pustietatile in care acceptasem cu greu sa merg. Un loc unde vintul rece al unei primaveri prea lungi ma trimitea cu gindul peste marile Greciei iar omul era parca o raritate pe cale de disparitie. Nu la fel puteam spune si despre caii salbatici care isi nechezau chemarile tirziu in noapte, undeva in buza padurii din spate.Si parca mi-as fi dorit sa fie si soare, asa cum il gasisem in Dobrogea, incingind pamintul care isi mustea viata drintre uscaciuni si crapaturi.

bors-de-peste
Bors de peste

Oricit m-as fi plins in taina de conditiile de trai, recunosteam in gura mare frumusetea care coplesea prin salbaticie si liniste. O liniste sparta doar de cintecul pasarilor si-al valurilor. O frumusete care s-a concretizat pina la urma si-n amicitii legate instantaneu la buza unei cani cu vin alb, destul de juvenil si de sprintar dar temeinic maturizat de butoaiele turcului care ne era gazda.

„Ce ziceti de-un bors pescaresc?” Intrebarea cazu sec peste foamea care ma macina inca de la Bucuresti insa, aproape filozofic ajunsesem sa privesc experienta asta. Cineva spusese odata ca daca vrei sa torturezi pe cineva, atunci sa-i cunosti placerile. Ei bine, pentru gurmandul din mine se ivise un moment de mari incercari intr-ale degustatului mai ales ca pestele si vietuitoarele marine nu-mi erau printre preferintele culinare. Zimbii turcului asa cum stiui eu mai angelic s-o fac si-am asteptat ca minunea sa abureasca sub nasul meu care identifica prea putine(dar temeinice) arome venind dinspre ceaunul din batatura. Zgribulind il priveam pe Ali cum dregea zeama din ceaun cu niste otet, cum ‘inverzeste’ totul cu verdeata rupta si nu tocata pentru ca, mai apoi, sa ia ceaunul din trepied. 

” Asta-i tot?”

” Da.”

” Mare lucru n-ati facut.”

” Nu. Am curatat de solzi toate soiurile de peste pe care le-am avut si le-am pus la fiert in apa, nu multa, ce clocoteste cu vreo doua cepe si sare. Dupa juma de ceas pui otet asa cum simti si-i gata. Stiti, e contra firii pestelui sa-l insotesti cu prea multe.” 

” Atit de simplu! „

” Mincarea e o placere, domnita. Dumneavoastra, oamenii uscatului, asa o numiti. Noi ii spunem altfel…supravietuire.”

Il priveam pe Ali cum scotea din borsul albit, pe o tava de arama, carnea de peste. Si da, puteai sa numesti fiertura asta ‘bors’, asa cum a fost el numit de lipovenii barbosi sau de haholii ucrainieni cu singura deosebire ca ei foloseau borsul fermentat din tarite de griu in locul otetului clasic. Priveam curioasa adunatura de carne de pe masa ca sa ma uit apoi, ceva mai lung, la bolurile in care turcul turna zeama borsului. Drese apoi zeama cu otet si sare si-i adauga niste ardei iute tocat. Ploua cu niste verdeata toata adunatura de peste si zeama si inchise ochii a multumire.

„Miine o sa aveti o surpriza. Va plac stridiile?”

„Le-am vazut doar in poze.”

Turcul ma privi lung apoi zimbi tainic.

” Un prieten de-al meu, Zela, o sa vina miine pe la mine. El va aduce stridiile si tot el le va gati.”

„De ce faci toate astea?”

„Mi-ati fost data in grija speciala. Atit si nimic mai mult. Hai sa mincati borsul cit mai e fierbinte. In delta exista o regula…mai intii se bea o apsoara, apoi se maninca carnea si la sfirsit se bea zeama.”

Am luat canuta in care apsoara(aka vodca in toata regula) isi naravea ascutimea distilatului si sorbii o gura. Si-am facut asta doar in spiritul locului care imi cinstea prezenta cu ce avea mai bun. Cu oarecare neincredere am luat o bucata de peste si-am muscat din el. In acel moment a trebuit sa recunosc ca asteptarile  mi-au fost intrecute. O suma de gusturi, imbinate dumnezeu stie de pe unde si din ce, ma invalui in arome care mai de care. Simplitatea simplitatii nascuse in locul asta uitat, parca, de divinitate in mijlocul apelor astora, ceva ce facea supravietuirea s-o intelegi dincolo de banal. Cum, dincolo de banal am inteles si eu borsul asta pescaresc in care, gusturi diferite imi aminteau de castane prajite, de migdale, de iarba de mare si toate, un soi de creatie a dumnezeirii si lasata muritorilor ca ofranda. Abia la finalul ceremoniei, cind stomacul fu plin si sufletul in rai, am baut zeama borsului cu gindul la placerile lumii asteia si la durerile care-i dadeau valoare. 

Caci, cu durere e supravietuirea pe tarimul apelor si-a padurilor uitate de lume! Cu durere in suflet priveam si eu supravietuirea unui loc care ar fi trebuit sa cintareasca aur pentru mai marii tarii.